să-mi încheie catarama la sanda', şi-ai să mături în jurul tău, auzi?”. „Dar dacă eu nu vreau să mătur?”. „Atunci, pune mâna pe careva, dar nu pe vreunul de-ăia 'trei la franc', mărită-te şi fă-te cucoană, că stofă ai… dar, până una-alta, mă gândeam că nu ţi-ar strica şi ţie să te mai înţoleşti, să mai haleşti ca lumea, să ai şi tu o pietricică-două, pentru zile-negre; că dac-o fi să-i cazi unuia cu tronc, nu se uită el la amănunte de-astea; aşa, tu…”„.

  — Pavele, mi-o aduc atât de bine-aminte pe Ileana Sachelarie. Nu ştiu câte parale făcuse-n trupa la revistă, dar cred c-ar fit fost o actriţă de mare clasă. Nu pot să-ţi spun cât de bine jucase rolul colegei ăleia, Lili…

  — Decana de vârstă şi de morală” a trupei.

  — Glasul ei limpede căpătase o răguşeală abia perceptibilă, vorbele – tărăgăneala unor bolovani cărora puţin le păsa încotro se duc, fizionomia – o vulgaritate jumătate involuntară (amprenta lumii asupra fâşneţei Lili), jumătate voită: faţa pe care, credea Lili, merită lumea să i-o arăţi. Una peste alta – o imensă dezamăgire convertită în ce era mai la-ndemână: o mâncare, nişte boarfe, nişte „hrană rece” pentru bătrâneţe, şi-un dispreţ convertit în vulgaritate… Mă uitam la Ileana Sachelarie cu nişte ochi… şi cu suflarea tăiată. Mă simţeam ca la teatru. Când a terminat „partitura” susţinută de Lili, în privirea, pe faţa, în întreaga ei fizionomie a apărut o clipă ceva din aerul acela al puiului căzut din cuib. „Amărât ca mine na-i/Decât puiul cucului, /Când îl lasă mama lui”. Mă uitam la ea şi-mi venea să plâng. Mă simţeam legată, înfrăţită cu fostul, poate şi cu actualul, pui de cuc.

  * „La petrecere – şi-a reluat Ileana Sachelarie povestirea – veniseră şi câteva persoane din lumea bună: un doctor Şerban cu-o nevastă doctoriţă şi ea, foarte drăguţi şi simpatici, un alt doctor, Serafiotti, cu-o nevastă cât se poate de snoabă şi de cu nasul pe sus, şi-un văr de-al doctorului Serafiotti, un avocat Georges Sachelarie; veniseră invitaţi de-un procuror, să vadă şi ei cum petrece demi-mondul. Deşi stăteam în colţul cel mai ferit, probabil că aerul meu de pui căzut din cuib – atât de neasortat cu atmosfera de veselie şi de carnaval din jur – i-a făcut pe domnii din „lumea bună” să mă remarce. Pe scurt, peste două luni, mă măritam cu avocatul Georges Sachelarie, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, eu având douăzeci, căruia nu-i puteam reproşa altceva decât îşi „reproşa” – vorba-vine – şi el, de altfel: numele mic franţuzit. Aşa era moda pe când se născuse el şi încă mult după aceea: până prin al doilea război mondial, de fapt. Domnul Georges Sachelarie m-a dat la Facultate, m-a plimbat prin lume, şi, mai mult ca orice, m-a făcut fericită. A venit războiul şi s-a dus fericirea, a noastră, a tuturor. La douăzeci şi şase de ani, am rămas văduvă”. „De ce nu v-aţi mai recăsătorit?”. „Doamna Hangan de ce nu s-a mai recăsătorit?”. „O plăcea un inginer de la uzina „Cauciucul” – pe vremea când era dactilografă acolo – dar s-a gândit omul să nu-şi strice dosarul, că bunicii, părinţii Mamei, erau trecuţi la chiaburi; şi cred că, pe lângă stricatul dosarului, mai eram şi eu”. „Alt cui în „dosar”!”. „Pe urmă, a cerut-o un avocat evreu, care mă iubea foarte mult şi pe mine şi pe care şi eu îl iubeam, dar el a plecat din ţară şi Mama n-a vrut să plecăm. Ea zice că atitudinea faţă de ţara ta face parte din concepţia generală a omului, din atitudinea lui faţă de viaţă”. „Şi dumneata ce crezi?”. „Vă spun drept că eu încă nu ştiu ce să zic. Dac-ar fi fost după mine… eu eram cin'zeci la sută pentru plecat, cin'zeci – pentru rămas. Doamnă Sachelarie, atâtea lipsuri am îndurat, atâtea şi-atâtea, că mi se părea că dacă le poţi da cu piciorul… Dar cum eu am o-ncredere desăvârşită-n Mama, cred că, totuşi, ea a avut dreptate”. „Să fii convinsă. Eşti prea tânără acum. Când ai să mai îmbătrâneşti, ai să-ţi dai mult mai bine seama ce-nseamnă peisajul spiritual pentru un om. O viaţă fără martorii ei este o viaţă goală… Nu m-am mai măritat fiindcă n-am mai găsit pe nimeni care să merite, din punctul meu de vedere, bine-nţeles, să-l iau de bărbat. Niciunul care m-ar fi luat nu stătea alături de bărbatu-meu. Să ştii că nu-l idealizez cum facem de obicei cu morţii. Era un domn”. „L-aţi iubit…”. „L-am iubit”., „Şi n-aţi mai iubit pe nimeni?”. „Ba da. Am mai iubit doi bărbaţi, dar mi-am dat seama că m-am înşelat”. „Nu vă potriveaţi?”. „Între doi oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre lume. Aici nu m-am potrivit eu cu „pretendenţii”„.

  La ultimele cuvinte, dăduse din cap şi din umeri, mimând regretul pentru acest eşec.

  În momentul acela, ca la teatru, din bucătăria de vară, care, de fapt, era un şopron în fundul curţii, au apărut coana Leana, ducând victorioasă o tavă pe care se lăfăia un pui rumen, şi Alexandru Bujor care-ntr-o mână ducea un castronaş iar în cealaltă un fund de lemn pe care aburea o mămăligă bună să saturi din ea o gloată. De fundul în formă de purcel, opera plastică a lui nea Cliţă, bărbatul coanei Leana, atârna sfoara cu care să tăiem mămăliga.

  „Ei, doamnelor, v-aţi cunoscut – nu? Aţi avut timp să puneţi şi ţara la cale”. „Am şi pus-o”, a zis Ileana Sachelarie, uitându-se complice la mine, în timp ce se ridica să aşeze lucrurile pe masă.

  „Lăsaţi, doamnă, vai de mine, ce, nu sunt eu acilea…? Dumneavoastră doar să serviţi. Sânziană, ia du-te tu, mamă, şi adu sticla de vin din gârlici”. În timp ce mă-ndreptam spre gârlici, o auzeam