pe Mengedder cu piatra filosofală la Marienburg, pentru a-l ține sub cheie, bucuroși că această parte a misiunii a fost în sfârșit îndeplinită. Dar cei doi asistenți ai lui Mengedder, Janek și Ludka, scăpaseră și, ce era mai rău, aveau cu ei toate înscrisurile lui Mengedder despre alchimie. Ordinul a continuat căutarea lor, i-a urmărit multe decenii, până în Livonia și Estonia, dar cu toate eforturile depuse, nu i-a găsit niciodată. Acum, deoarece misiunea principală a ordinului fusese îndeplinită, puterea acestuia s-a micșorat. Ultimele informații despre Janek și Ludka au venit de la Marea Baltică. Se spune că urmașii lor, care au devenit mari alchimiști, ar fi ajuns la Vogtland. Ordinul a atacat regiunea, a cucerit-o, dar alchimiștii dispăruseră. După câțiva ani, ordinul a fost învins de armatele unite ale statelor din jur în bătălia de la Tannenberg și statul ordinului s-a dezintegrat. A fost nevoit să cedeze Marienburg, marele maestru s-a mutat în Franconia, la Mergentheim. Tot atunci s-a încheiat căutarea scrierilor lui Mengedder. 21.

Hendrik închise cartea și o pipăi. Părea mai bine păstrată decât cea pe care o ținuse în mână la Zürich. Coperta îmbrăcată în pânză era mai aspră, mai puțin uzată și hârtia mai puțin îngălbenită de trecerea anilor.

— OK. Restitui cartea bărbatului cu sprâncene albe, stufoase. Interesant. Și eu ce să înțeleg din asta?

— Femeia cu numele de Ludka era gravidă atunci când cei doi au fugit, spuse păstrătorul secretului și vârî cartea în voluminosul lui pardesiu negru. Din ce știm noi, nu cu Janek. După patru luni a născut o fiică. Aceasta a crescut și la rândul ei a avut o fiică, și ea a avut o fiică… și tot așa, tot femei până în zilele noastre.

Hendrik înlemni.

— Vreți să sugerați cumva că Laureen Turner ar fi o urmașă a lui Mengedder?

— Nu sugerez, ci sunt sigur de acest lucru. Ordinul meu nu a ajuns niciodată să pună mâna pe Janek și pe Ludka, dar nici nu a încetat să îi urmărească. Pe ei și scrierile pe care ei le-au luat de la Mengedder.

Hendrik se gândi la părul roșu ca focul al lui Laureen Turner, la erotismul intens pe care îl degaja și la povestea pe care tocmai o citise. Un fior rece îi trecu pe spate.

Își drese glasul.

— Posibil. Dar care este problema?

Păstrătorul secretului își împreună mâinile puternice.

— Misiunea mea este să am grijă ca piatra filosofală să rămână sub cheie până la sfârșitul veacurilor. Până de curând credeam că pentru asta este de ajuns să împiedic cunoașterea existenței pietrei sau a locului unde se află. Nimănui, nici mie și niciunuia dintre predecesorii mei, nu i-a trecut prin cap că armura din aur a acestui nefericit cavaler ar putea să mai conțină urme ale pietrei.

— Aha, exclamă Hendrik încruntându-se. Înțeleg.

— Gândiți-vă la momentul în care se întâmplau toate acestea. Șapte sute de ani nu s-a știut nimic despre această armură, șapte sute de ani în care a putut fi găsită, pentru că, așa cum am citit și eu, a fost îngropată adânc. Dacă ar fi apărut mai devreme, din punct de vedere tehnologic ar fi fost imposibil să se extragă urmele pietrei filosofale. Vă dați seama ce înseamnă asta?

— Ar trebui?

— Dacă sunteți capabil să aruncați o privire asupra lumii, dincolo de ceea ce este cunoscut de toți, da. Atunci trebuie să vă întrebați dacă faptul că armura a apărut tocmai acum este întâmplător.

— Sună ca o teorie a conspirațiilor.

— Nu. Dacă se acceptă că răul există cu adevărat – în sensul în care există cu adevărat nucleul atomic sau radioactivitatea, chiar dacă ea nu poate fi percepută direct –, atunci este o idee evidentă.

Hendrik își drese glasul.

— Tocmai discutăm despre… diavol?

— Căruia i se spune Lucifer. Aducătorul luminii. Îngerul căzut. Lumina care a devenit întuneric. Vorbim despre rău. Păstrătorul secretului își împreună iarăși palmele: Vă întrebați de ce am venit. Vreau să vă previn asupra pericolului care vă pândește dacă veți căuta în continuare piatra filosofală. Piatra aceasta a adus răul în lume și nimănui nu i-a fost bine, dintre cei care s-au pus cu ea.

Era prea de tot. Hendrik își luă privirea de la interlocutor și se uită la călătorii care mâncau, discutau, stăteau la rând la casă pentru a plăti…

— Herr Luiz, zise el încet, eu nu mă pricep la religie. La biserică am fost ultima dată când a murit mama mea. De atunci sunt peste doisprezece ani și, ca să fiu sincer, pentru mine a fost doar o formalitate.

— Asta înseamnă că dumneavoastră nu credeți în rău?

— Oamenii fac lucruri rele. Unii oameni. Uneori. Dar ei au totdeauna motivele lor. Motive pe care poate că noi nu le înțelegem oricare sunt false, necugetate ori…

— Da, da, știu ce vreți să spuneți, îl întrerupse interlocutorul său. Dumneavoastră credeți că natura umană se poate perfecționa, doar că trebuie să o facă într-un mod corect, nu?

Hendrik ridică din umeri.

— În anumite limite da, de ce nu?

Bărbatul cel înalt își întoarse scaunul astfel încât să stea față în față cu Hendrik:

— Știți ce au în comun comunismul, fascismul și mișcarea New-Age?

— Hmm… au ceva în comun?

— Sunt cele mai populare ideologii care au apărut odată cu lumea noastră industrializată, organizată până în cele mai mici amănunte, raționalizată cu cultura lor de masă. Toate se bizuie pe aceleași concepții, aceleași idei, aceeași utopie: predică faptul că natura umană se perfecționează și pe această cale răul poate fi învins. Fiind prietenoși unul cu altul. Simțindu-ne toți bine și bucurându-ne de binefacerile sistemelor de siguranță socială. Ei vor să ne facă să credem că întunericul pe care îl vedem în lume și îl simțim în suflete este doar o iluzie optică, sortită dispariției dacă suntem corect educați, iubim corect și dacă dispunem de suficiente mijloace financiare. Vor să ne facă să credem că răul nu există. Dar asta este o amăgire. O amăgire periculoasă. O amăgire care își are originea în rău.

Hendrik se întreba de ce nu se ridica să plece. Era evident că individul făcea