Când evenimentul stresant nu poate fi evitat se pot adopta alte căi: minimalizarea conştientă a efectelor, raţionalizarea situaţiei cu găsirea unei explicaţii cauzale, situarea imaginară în locul adversarului cu încercarea de a-i înţelege motivele şi reacţia. In fine, cu puţină voinţă de impunere în plan psihic se poate distrage de la efectele unui stres inevitabil prin comutarea pe un eveniment fericit real sau imaginar. Ne putem imagina în cele mai plăcute şi mai imposibile situaţii, urmărind secvenţă cu secvenţă efectele lor asupra noastră. Oricât ni s-ar părea de bizară această strategie, veţi vedea că numai cu puţin efort de însuşire devine foarte eficientă. Celulele noastre nu au nevoie de otrava biochimică a evenimentelor neplăcute care, cu excepţia bolilor ereditare şi a traumatismelor fizice, condiţionează terenul pe care se grefează întreaga noastră patologie, ci de efectul benefic al liniştii şi al satisfacţiilor realizate în plan psihologic.

  Controlul asupra emoţiei generate de stres se poate exercita prin temperarea propriilor reacţii, conştientizând consecinţele lor asupra noastră.

  Comportament de tip A şi B. Doi cardiologi, Rosenman şi Fridman, au studiat tipul de comportament uman în raport cu incidenţa infarctului miocardic. În categoria A au inclus pe cei la care s-a constatat o frecventă crescută a accidentelor coronariene. Sunt subiecţii care se află într-o permanentă alertă, în competiţie cu timpul, ambiţioşi, dornici să controleze orice situaţie în care se află, să domine, să cucerească vârful ierarhiei. Pe aceştia Selye îi numeşte "cai de cursă", aflându-se într-o permanentă mişcare, alergare.

  La polul opus se află tipul de comportament B – lent, destins, dispus să "amâne pentru mâine ceea ce nu poate face azi". Sunt asemănaţi cu "broasca ţestoasă" prin mersul lor lent, neprecipitat, fără angoasa timpu-lui care se scurge ireversibil. Există, fără îndoială şi o a treia categorie situată între aceste două tipuri de comportament şi care este cea ideală.

  Riscul de îmbolnăvire al celor din categoria A este evident şi nu numai pentru boli coronariene. Starea de permanentă crispare, tensiune, se însoţeşte de o eliberare crescută de catecolamine care depăşeşte cantitatea pe care organismul o poate utiliza. Excesul lor conduce la suferinţa tuturor celulelor noastre, iar solicitarea îndelungată conduce la epuizarea surselor de sinteză, antrenând alte consecinţe patologice. Idealul apărării ar consta în comutarea tipului de comportament din A în B.

  Să adoptăm în permanenţă o conduită calmă, să acţionăm după propriul nostru ritm biologic, pe care le simţim ca fiind depăşit în clipa în care apare oboseala, crisparea, epuizarea bunei dispoziţii.

  Să avem puterea de a abandona acele situaţii pentru care nu suntem creaţi. Dar acestea sunt vorbe de care doar arareori realitatea vrea să asculte. S-a constatat însă că acţiunea are şanse de succes nu prin avizarea asupra riscului de îmbolnăvire ci, din nefericire, abia după ce accidentul vascular s-a produs. Sigur, este uşor să dăm sfaturi oamenilor, dar este foarte greu să fie urmate. Capacitatea noastră de autocontrol este diferită de la om la om. Unii reuşesc, alţii nu. Dar chiar dacă nu ne putem schimba tipul de comportament în mod radical, fiind dictat în ultima instanţă de structura noastră biologică, ne rămâne totuşi o posibilitate de diminuare a efectelor permanentei noastre stresări. Să ne creăm pauze de refacere a rezervelor noastre energetice prin introducerea unor momente de relaxare. Va fi ca o baie purificatoare după un drum prăfuit într-o zi de vară. Este minimum din ce se poate spera.

  Imageria mentală pozitivă. Spuneam că Universul este gând, informaţie. Omul aparţine Universului. Ca urmare el însuşi este gând, informaţie. Suntem un ansamblu de cuante de energie, realizat după proiectul unei inteligenţe de care inteligenţa noastră este străină. Dacă omul nu este perfect, în ciuda inteligenţei cristalizată în el, explicaţia ţine de paradox. Omul comite erori tocmai prin instrumentul pe care "Creatorul" i l-a pus la dispoziţie pentru a evolua. Acesta este liberul arbitru, posibilitatea de opţiune, de discernere între Bine şi Rău, între util şi inutil, între fast şi nefast. Fără această facultate pe care omul o posedă în cel mai înalt grad, în raport cu celelalte animale, n-ar fi reuşit să-şi dezvolte niciodată o civilizaţie, să se desprindă de tiparele de conduită impuse de natură, prea puţin mobile pentru a permite implicarea sa în creaţie. Acesta este paradoxul: săvârşim erori prin ceea ce ar trebui să evoluăm spiritual.

  De aici rezultă nevoia de control al gândirii, de dirijare autocontrolată a activităţii noastre psihice, aflată în relaţie directă cu subconştientul în care sunt prezente toate patern-urile sau modelele funcţionale ale organismului. Aceste patern-uri se află la baza întregii noastre fiziologii. Fiind ele însele informaţie – gând depozitat în structurile inconştientului, pot fi controlate după dorinţă prin tehnicile de control al gândirii. Am subliniat credem, suficient până acum, că orice gând emis de creierul nostru, dincolo de conţinutul semantic, are o triplă funcţionalitate prin suportul implicat. Este mai întâi un câmp energetic modulat în semnale purtătoare de informaţie. Comportă apoi o modificare de ordin biologic şi o alta de ordin molecular substanţial. Ca urmare, spiritul are capacitatea de a controla sănătatea propriului corp prin modelul informaţional energetic implicat, prin modificările de ordin biochimic şi molecular pe care le dezvoltă.

  Suntem cum gândim. Din acest motiv, controlul gândirii este cheia transformării noastre, a întregii noastre deveniri.

  Un rol esenţial în acest sens îl are ceea ce a fost numit imageria mentală pozitivă. Fiecărui eveniment psihic îi corespunde obligatoriu un eveniment fizic, după cum am subliniat. În consecinţă, evenimentele fizice din noi vor reflecta conţinutul imaginilor noastre mentale.

  Venim pe lume cu toate acele programe necesare conduitei în viaţă. Este necesară aici o lămurire.

  Să nu confundăm programul cu învăţarea. Se ştie că aceste aspecte au fost îndelung dezbătute şi au fost obiectul unei dispute dintre Chomsky şi Piaget (a se vedea Teorii ale limbajului, teorii ale învăţării, Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, Ed. Politică, Bucureşti, 1988). Dacă un descendent uman n-ar dispune din naştere de structurile necesare anatomic