În Europa, bogaţii se prefac, cu eleganţă, că nu sunt bogați... Asta este civilizaţia. Din punctul meu de vedere, a fi cultivat şi civilizat nu înseamnă că toţi trebuie să fie egali și liberi, ci că toţi trebuie să se poarte elegant cu semenii lor, ca și cum toţi ar fi egali şi liberi. În cazul acesta, nimeni nu mai trebuie să încerce sentimente de vinovăţie.

         - Hmm... N -ai stat cu mâinile în sân cât ai fost la Sorbona, am spus eu. Oare să comandăm şi peştele?

         Când s-a apropiat Sadi de noi, l-am întrebat de sănătate („Domnul fie lăudat !“), de afaceri (,,noi suntem ca o familie, Kemal Bey, în fiecare seară vin aceleaşi persoane“), de ceea

ce se mai întâmpla prin locurile publice (,,cetăţeanul nu mai poate ieşi pe stradă din pricina terorismului, de dreapta şi de stânga !“), de cei care mai trecuseră pe acolo (toată lumea se întorses de la Uludag). Îl cunoşteam pe Sadi încă din copilărie, de la localul lui Abdullah Efendi din Beyoglu, unde obișnuia să se ducă tata înainte de deschiderea Foaierului. Văzuse pentru prima oară marea cu treizeci de ani in urmă, la Istanbul, unde venise la nouăsprezece ani, şi învăţase, în scurtă vreme, de la cârciumarii greci de altădată şi de la vestiții chelneri greci cum se alegea şi se prepara peştele la Istanbul. Ne-a arătat, pe un platou, nişte barbuni, un lufar mare şi gras şi un şalău, pe care-i alesese în dimineaţa aceea cu mâna lui, la pescărie. Am adulmecat peştii şi le-am apreciat prospețimea după strălucirea ochilor şi după roşul branhiilor. Apoi am vorbit, tânguindu-ne, de poluarea Mării Marmara. Sadi ne-a povestit că Foaierul primea în fiecare zi o cisternă cu apă, de la o companie privată, pentru a face faţă deselor întreruperi din reţeaua de alimentare. Nu izbutiseră încă să cumpere un generator pentru rezolva întreruperile de curent, dar atmosfera creată în unele nopţi de lumânări şi de lămpile cu gaz care pâlpâiau în întuneric era şi ea pe placul clienţilor. Sadi ne-a mai turnat vin în pahare, după care a plecat."

         - Îţi aminteşti de pescarii aceia, tată şi fiu, ale căror voci le ascultam noaptea, la vilă..., am spus eu. Au dispărut şi ei, la puțină vreme după ce ai plecat tu la Paris. Atunci, vila a

devenit şi mai rece, şi mai pustie, aşa încât n-am mai rezistat.

         Sibel părea interesată de o anumită latură a spuselor mele, care aducea a scuze. Pentru a deturna discuţia, i-am spus că mă gândeam adeseori la cei doi pescari, tată și fiu (Mi-au venit în minte cerceii cu perle pe care mi-i dăduse tata.)

         - Poate că pescarii, tata şi fiul, au plecat pe urmele bancurilor de pălămidă şi de lufari, am remarcat eu.

         I-am spus că, în anul acela, atât pălămida, cât şi lufarul puiseră din belşug, că până şi vânzătorii ambulanti de pe străzile dosnice ale Fatihului vindeau pălămidă, cu pisicile pe urmele lor. În vreme ce ne mâncam peştele, Sadi ne-a spus că preţul calcanului sărise foarte mult pentru că rușii şi bulgarii îi arestaseră pe pescarii turci care intraseră în apele lor teritoriale, pe urmele bancurilor de calcani. În timp ce vorbeam despre aceste lucruri, observam cum veselia lui Sibel pălea din ce în ce mai mult. Sibel vedea şi ea că n-aveam

nimic nou să-i spun, că nu-i ofeream nici o speranţă și-și dădea seama că abordam asemenea subiecte pentru a evita să discutăm despre situaţia noastră. Doream să spun ceva relaxat şi pe această temă, dar nu-mi venea nimic în minte. Realizam, pe măsură ce-i priveam chipul întristat, că n-o mai puteam minţi, şi mă cuprindea neliniştea.

         - Uite, Hilmí şi soţia lui pleacă. Să-i chemăm puțin la masa noastră? Adineauri s-au arătat foarte deschişi.

         Inainte ca Sibel să poată spune ceva, am făcut un semn cu mâna către Hilmí şi soţia lui, dar aceştia nu m-au văzut

         - Nu-i chema, a spus Sibel.

         - De ce ? Hilmí e un băiat foarte bun. Ca să nu mai spun că-ţi place, nu-i aşa? soţia lui - nu mai ştiu cum o cheamă

         - Ce-o să fie cu noi?

         - Nu ştiu.

         - Când eram la Paris, am vorbit cu Leclerq (profesorul de economie pe care-l admira), a spus Sibel. Mă susține în privinţa doctoratului.

         - Pleci la Paris?

         - Aici nu sunt fericită.

         - Să vin si eu ? am întrebat. Dar am foarte mult de lucru aici.

         Sibel nu mi-a răspuns. Am simţit că luase o hotărâre, nu numai cu privire la întâlnirea noastră, ci şi cu privire la viitor, dar că mai avea ceva în minte.

         - Tu du-te la Paris, am spus eu, plictisit. Eu am să rezolv ce mai e de rezolvat, iar apoi am să te urmez.

         - Mai am ceva de spus... Iartă-mă că vorbesc despre asta... Dar, Kemal, virginitatea... nu este atât de importantă încât să-ți îndreptăţească purtările.

         - Poftim?

         - Dacă suntem moderni, europeni, n-are importanţă... Dar dacă suntem ataşaţi de tradiție, iar virginitatea este un lucru preţios, căruia şi tu îi acorzi însemnătate şi pe care toată lumea doreşte să-l respecte... Atunci, trebuie să te comporți la fel cu toată lumea!

         În prima clipă am încruntat din sprâncene, pentru că nu pricepeam ce voia să spună Sibel. Apoi mi-am adus aminte că nici ea nu mersese cu nimeni , ână la ca ăt“ în afară de

mine. ,,Povara acestui fapt nu înseamnă acelaşi lucru pentru tine şi pentru ea - tu eşti bogată şi modernă !“, mi-a venit să-i spun, dar am tăcut, privind ţintă înaintea mea.

         - Kemal, un alt lucru pe care n-am să ţi-l pot ierta niciodată este următorul... De vreme ce nu te puteai rupe de ea, de ce ne-am mai logodit, iar apoi, de ce n-ai rupt logodna imediat? - Avea o asemenea îndârjire în voce, încât aproape că tremura. - Dacă acesta urma să fie deznodământul, de ce ne-am mai mutat în vilă, de ce-am mai dat petreceri şi-am continuat să trăim sub ochii tuturor ca perechile căsătorite, fără să ne fi căsătorit, într-o ţară ca asta?

         - N-am avut niciodată parte, de când mă ştiu, de intimitatea, sinceritatea şi camaraderia