Am văzut că Sibel se enervase foarte tare la aceste cuvinte. Era gata să plângă de furie şi nefericire.

         - Îmi cer scuze, am spus eu. Îmi cer mii de scuze...

         S-a aşternut o tăcere înspăimântătoare. Am fluturat din mână insistent spre Tayfun şi soţia lui, care încă nu-şi găsiseră loc, pentru ca Sibel să nu înceapă să plângă, iar momentele acelea să se scurteze. Când ne-au văzut, au venit spre noi bucuroşi şi, la insistențele mele, s-au aşezat la masa noastră.

         Știți, încă de pe acum mi-e dor de vilă! a spus Tayfun.

         Veniseră adeseori la vilă în timpul verii. Tayfun se plimba pe la  debarcader şi prin vilă ca la el acasă, deschidea frigiderul şi pregătea mâncare şi băutură nu doar pentru el, ci pentru toată lumea, se lăsa cuprins uneori de frenezie, gătind îndelung în bucătărie, şi vorbea neobosit despre particularităţile tancurilor petroliere ruseşti şi românești de pe vremuri.

         - Vă amintiţi de noaptea aceea când m-am strecurat în grădină şi v-am îngrijorat pe toţi..., a început el să povestească un episod din vara care trecuse.

         Am încercat un respect vecin cu admiraţia pentru Sibel care-l asculta fără a-şi trăda sentimentele, făcea glume și se-ntrecea în amabilităţi.

         - Ei, şi când vă căsătoriţi? a spus Figen, soţia lui Tayfun.

         Să nu fi auzit, oare, bârfele care circulau pe seama noastră!

         - In mai, a spus Sibel. Tot la Hilton... Trebuie să promiteţi cu toții că vă îmbrăcaţi în alb, ca în Marele Gatsby. Ați văzut filmul? - S-a uitat deodată la ceas. - Ah, trebuie să mă văd cu mama peste cinci minute, la colţul din Nişantași a spus ea.

         Părinţii ei erau însă la Ankara. .

         A ieşit în mare grabă, sărutându-i mai întâi pe Tayfun și Figen, apoi pe mine. După ce am mai stat cu Tayfun şi Figen am plecat de la Foaierul, m-am dus la blocul Compasiunea și

am încercat să găsesc alinare în lucrurile rămase de la Füsun. După o săptămână, Sibel mi-a trimis inelul de logodnă prin Zaim. Deşi am mai aflat veşti despre ea de la unul sau altul,

n-am mai văzut-o niciodată în cei treizeci şi unu de ani care au urmat.

47

Moartea tatei

         Vestea privitoare la ruperea logodnei s-a răspândit rapid, iar Osman a venit într-o zi la birou şi m-a muştruluit, după care mi-a spus că era gata să facă pe intermediarul şi s-o recucerească pe Sibel; îmi ajungeau la ureche bârfe, pe care le auzeam pretutindeni, şi tot soiul de alte vorbe de clacă, potrivit cărora mă scrântisem, căzusem în patima vieții de noapte, făceam parte dintr-o sectă secretă, cu sediul în Fatih, ba chiar eram comunist şi trăiam în barăci, asemenea militanților, dar nu le dădeam prea mare importanţă. Dimpotrivă, visam că Füsun avea să fie impresionată de ştirea ruperii logodnei şi avea să-mi dea un semn, din locul în care se afla. Nu mai speram să mă vindec de boală; în loc să mă însănătoșesc, îmi degustam îndelung suferinţa, colindam pe străzile interzise, însemnate cu portocaliu, din Nişantaşi, fără a mai lua seama la nimic, mă duceam la blocul Compasiunea de patru -cinci ori pe săptămână şi-mi găseam tihna alături de lucrurile lui Füsun. De vreme ce revenisem la viaţa de celibatar pe care o duceam înainte de logodna cu Sibel, aş fi putut locui şi în camera mea din Nişantaşi, alături de părinți, dar pentru că mama nu discuta deloc cu mine acest subiect, pe care-l transformase aproape într-un tabu, pentru că nu putea accepta în ruptul capului ruperea logodnei şi pentru că-i ascundea această veste proastă tatei, despre care spunea că era „foarte debil şi slăbit“, mă duceam adeseori să-i vizitez doar la masa de prânz şi stăteam tăcut în sufragerie; nu-mi petreceam însă serile acolo. Nu voiam să rămân la ei peste noapte, căci în casa din Nişantaşi exista ceva care-mi înteţea durerile de pântece.

         Când a murit însă tata, la început de martie, am revenit acasă. Nefasta veste mi-a fost dată de Osman, care a venit cu Chevroletul tatei până la hotelul Fatih. Nu voiam ca Osman să urce în camera mea de hotel, să vadă ciudatele obiecte pe care obişnuiam să le cumpăr de la negustorii de vechituri, de la băcănii şi papetării, precum şi dezordinea care domnea în odăiţa mea. M-a privit însă cu tristeţe şi, de data aceasta, nu s-a mai uitat la mine de sus. Ba dimpotrivă, m-a îmbrăţişat cu sinceră afecţiune, după care, într-o jumătate de oră, mi-am adunat lucrurile, am achitat nota de plată şi am părăsit hotelul. Văzând, în maşină, ochii înlăcrimaţi ai șoferurului Cetin Efendí şi starea de tulburare care-l stăpânea, mi-am adus aminte că tata îmi ceruse să-l păstrez după moartea sa şi să păstrez, totodată, şi maşina. Era o zi nespus de întunecoasă, plumburie; îmi aduc aminte că în timp ce mașina condusă de Cetin trecea pe podul Atatürk, am privit spre Cornul de Aur şi am simţit răceala apei, a cărei culoare

oscila între acvamarinul gheţii şi nuanţa noroiului vâscos, ca pe un soi de singurătate.

         Tata murise de insuficienţă cardiacă la vremea când se rostea chemarea la rugăciunea de dimineaţă, cu puţin după ora şapte, când şovăia între somn şi trezie, iar mama crezuse când se trezise, că încă mai dormea lângă ea, după care, pricepând cum stăteau lucrurile, se pierduse cu firea şi i se dăduse Paradison, ca să se calmeze. Acum stătea în salon, la locul dintotdeauna, adică în fotoliul ei, aflat în faţa fotoliului în care obişnuia să stea tata, şi ne arăta din când în când, plângând, fotoliul gol al tatei. Când m-a văzut, s-a însuflețit. Ne-am ĭmbrăţişat din toate puterile, fără să ne vorbim.

         M-am dus în încăperea de alături, să-l văd pe tata. Zăcea îmbrăcat în pijama, de parcă ar fi dormit, în patul mare de nuc pe care-l împărţise cu mama vreme de aproape patruzeci de ani, dar în poziţia sa nespus de rigidă, în culoarea nemăsurat de palidă şi în expresia încremenită a chipului său stăruia ceva care-ţi evoca nu o persoană cufundată în somn,

ci