una grozav de suferindă. Când se trezise se confruntase cu moartea, căscase ochii, neliniştit, făcuse o grimasă de uimire şi spaimă, asemenea cuiva care vrea să se ferească de un accident de circulaţie iminent, iar masca aceea îi rămăsese întipărită pe chip. Cunoşteam foarte bine mirosul de colonie, cutele, aluniţele, firele de păr de pe mâinile lui zbârcite, acum încleştate pe plapumă; mâinile acelea familiare mă făcuseră fericit în copilărie, mângâindu-mă de mii de ori pe păr, pe spate, pe braţe. Pielea de pe ele era însă atât de albă, încât m-am speriat şi n-am putut să le sărut. Am vrut să dau plapuma la o parte şi să-i privesc trupul îmbrăcat în pijamaua de mătase cu dungi albastre pe care o purta mereu, dar aceasta se prinsese de ceva, aşa încât n-am izbutit.

         În timp ce smuceam de plapumă, de sub ea s-a strecurat afară piciorul stâng. M-am uitat cercetător la degetul mare, dând ascultare unui impuls de moment. Degetul mare de la piciorul tatei era aidoma cu al meu şi, după cum se va constata din acest detaliu fotografic pe care l-am obținut mărind o veche poză în alb-negru, avea o formă ciudată, care nu se mai regăsea la nimeni. Cuneyt, vechiul lui prieten, își amintea cu acelaşi hohot de râs, ori de câte ori ne vedea împreună, de acea stranie asemănare între tată şi fiu, pe care o descoperise cu doisprezece ani în urmă, în timp ce ne aflam cu totii în costume de baie pe debarcaderul din Suadiye, și în consecinţă, ne întreba invariabil : ,,Ce vă mai fac degetele mari ?“

         La un moment dat am încuiat uşa camerei şi m-am pregătit să plâng îndelung pentru Füsun, cu gândul la tata, dar mi-a fost cu neputinţă s-o fac. Am privit o clipă în cu totul alt chip camera în care-şi petrecuseră viaţa mama şi tata, centrul intim al copilăriei mele, care încă mai mirosea a colonie, a covoare prăfuite, a ceară de parchet, a lemn şi a mama, barometrul pe care obişnuia să mi-l arate tata, ţinându-mă în braţe, draperiile. Părea că nucleul existenţei mele se pulverizase, că trecutul meu fusese îngropat undeva în univers. Am deschis dulapul şi am pus mâna pe cravatele demodate, pe curelele tatei, pe unul dintre pantofii aceia

care, deşi nu mai erau purtaţi de ani de zile, continuau să fie daţi, din când în când, cu cremă şi lustruiţi. Când am auzit zvon de paşi pe hol, am încercat acelaşi sentiment de vinovăţie

care mă copleşea-n copilărie când scotoceam prin dulapul cu pricina, aşa încât l-am închis repede, făcând uşa să scârţâie. Pe noptiera de la căpătâiul tatei se găseau cutii cu medicamente, careuri de cuvinte încrucişate, ziare împăturite, o veche fotografie din armată, la care ţinea foarte mult şi care-1 înfățișa bând rachiu cu nişte ofiţeri, ochelarii de citit şi, de

asemenea, proteza dentară, pusă într-un pahar. I-am luat proteza, am învelit-o într-o batistă, am pus-o în buzunar, după care m-am dus şi m-am aşezat în fotoliul lui din salon, în fața mamei.

         - Dragă mamă, am luat eu proteza tatei, să nu-ţi faci griji, am spus.

         A clătinat din cap, de parcă ar fi spus „tu ştii mai bine“. La orele prânzului, casa s-a umplut de o mulţime de oameni - rude, cunoştinte, prieteni, vecini. Toti îi sărutau mâna mamei și o îmbrăţişau. Uşa de la intrare era deschisă, iar ascensorul funcționa încontinuu. După o vreme s-au adunat nenumărate persoane, care te duceau cu gândul la Sărbătoarea Jertfei de pe vremuri şi la vechile mese de bairam. Am simţit că-mi plăceau îmbulzeala, larma şi căldura aceea de familie, că eram fericit în tovărăşia verilor din partea tatei, a puzderiei

de rude cu nasuri borcănate şi frunţi late. La un moment dat m-am aşezat pe divan cu Berrin şi i-am bârfit, rând pe rând, pe toţi verii mei. Eram încântat să constat că Berrin îi urmărea pe toţi îndeaproape, că era mai la curent decât mine cu ceea ce se petrecea în familie. Am făcut şi eu din când în când mici glume, alături de toţi cei prezenţi, am vorbit despre ultimul meci de fotbal pe care-l urmărisem la televizorul din holul hotelului Fatih (Fenerbahce-Boluspor: 2~0), am stat la masa întinsă de Bekri care, în ciuda suferinţei pe caro o încerca, făcuse nişte crochete cu brânză şi m-am dus adeseori în camera din spate, privind cercetător trupul tatei care, îmbrăcat în pijama, continua să zacă în aceeaşi poziţie. Da, nu se clintea deloc. Din când în când deschideam dulapurile şi sertarele din cameră, atingând lucrurile care-mi deşteptau,

fiecare, nenumărate amintiri din copilărie. Moartea tatei preschimbase acele obiecte, pe care le cunoşteam, în cea mai mare parte, de mic copil, în nişte lucruri de preţ, care încorporau un trecut pierdut. Am deschis sertarul noptierei şi, în vreme ce trăgeam în piept mirosul amestecat, de sirop dulce de tuse şi lemn, am contemplat îndelung, de parcă m-aş fi uitat la un tablou, facturile vechi de telefon, telegramele, cutiile cu aspirină şi alte leacuri ale tatei. Îmi

amintesc că, înainte de a porni în peregrinare cu Cetin pentru îndeplinirea formalităţilor de înmormântare, am stat în balcon şi am privit stăruitor bulevardul Teşvikiye, rememorându-mi

copilăria. Odată cu moartea tatei, nu doar obiectele cotidiene ale vieţii mele, ci chiar şi cele mai banale privelişti ale străzii se preschimbaseră în amintiri indispensabile dintr-o lume apusă, care alcătuia un întreg plin de sens. Cum revenirea acasă însemna revenirea în centrul acelei lumi, eram stăpânit de-o fericire pe care nu mi-o puteam ascunde şi încercam un

sentiment de vinovăţie mai intens decât orice alt bărbat căruia îi murise tatăl. Am găsit în frigider o sticlă mică de Yeni Raki, din care tata băuse jumătate în noaptea de dinaintea morţii, iar după ce au plecat oaspeţii am băut-o cu mama şi cu fratele meu până la fund.

         - Vedeţi ce mi-a făcut tatăl vostru! a spus mama. Nu mi-a dat de ştire nici măcar când a murit.

         Trupul tatei fusese dus în după-amiaza aceea la morga moscheii Sinan Paşa din Beşiktaş. Mama nu dorise să schimbe cearşafurile şi feţele de pernă,