adoarmă învăluită în mirosul tatei. Am culcat-o la ore târzii din noapte, împreună cu fratele meu, după ce i-am dat nişte pastile de dormit. A aţipit adulmecând mireasma tatei,

cuibărită în perne, în cearşafuri, şi lăcrimând. După ce a plecat şi Osman, m-am vârât în patul meu şi m-am gândit că, până la urmă, rămăsesem singur în casă cu mama, aşa cum îmi dorisem mereu şi cum visasem adeseori în copilărie.

         Ceea ce-mi insufla însă o emoție pe care nu mi-o puteam ascunde nici măcar mie era nu atât acest fapt, cât posibilitatea ca Füsun să vină şi ea la înmormântare. Din acest motiv cerusem ca în ferparele apărute în ziare să fie trecut şi numele acelei ramuri îndepărtate a familiei, reprezentate de părinţii ei. Mă gândeam neîncetat că undeva, într-un cotlon al Istanbulului, mama şi tatăl lui Füsun aveau să citească unul sau altul dintre anunţurile publicate în ziare, venind apoi la înmormântare. Oare ce ziar citeau? Desigur că puteau primi vestea şi de la celelalte rude ale căror nume le menţionasem în ferpare. Mama a citit şi ea, la micul dejun, anunţurile apărute prin gazete. Din când în când murmura:

         - Sidika şi Saffet sunt rude cu noi atât din partea răposatului vostru tată, cât şi din partea mea, de aceea ar fi trebuit să fie menţionate după Perran şi bărbatul ei. Nigân, Türkan şi Şükran, fetele lui Şükrü Paşa, au fost trecute şi ele anapoda... Nu era deloc cazul să se amintească de Arap Melike, prima nevastă a lui Zekeriya, unchiul vostru. De fapt, unchiul vostru n-a fost însurat cu femeia aia mai mult de trei luni. Iar acea biată copilă a mătuşii Nesime, care a murit la două luni, nu se numea Gül, ci Ayşegül... Pe cine-aţi întrebat când aţi scris chestiile astea?

         - Mamă dragă, nu e decât o greşeală de tipar, ştii cum sunt ziarele noastre, i-a spus Osman.

         Îi repeta mamei, care în dimineaţa aceea se uita mereu spre curtea moscheii Teşvikiye, gândindu-se cu ce anume avea să se îmbrace, că nu trebuia să iasă din casă pe o vreme ca aceea, rece şi cu ninsoare.

         - Dar nu e bine nici să te imbraci cu blana, de parcă te-ai duce la o petrecere la Hilton.

         - Chiar de-ar fi să mor, nu pot să stau acasă când e înmormântarea tatălui vostru, a spus mama.

         Însă mama, care se uita cum era purtat şi aşezat sicriul tatei, după ce fusese adus de maşina mortuară de la morga geamiei, pe masa de piatră pe care erau depuşi morţii, s-a

pornit să plângă atât de tare, încât toată lumea şi-ai dat seama imediat că nu era în stare să coboare scările, să traverseze bulevardul şi să participe la funeralii. Mai târziu, în timp ce în curtea aglomerată se făcea rugăciunea, a ieşit în balcon îmbrăcată cu haina de astrahan, susţinută de o parte şi de alte de Fatma Hanim şi de Bekri Efendi, iar apoi, în vreme ce sicriul, purtat pe umeri de mulţime, era urcat în maşina mortuară, a leşinat, în ciuda tuturor calmantelor pe care le luase. Bătea un vânt aspru şi se cernea o ninsonre măruntă, care-ţi intra în ochi. Foarte puţini dintre cei aflați în curtea moscheii o remarcaseră pe mama. După ce Bekri şi Fatma au dus-o înăuntru, mi-am concentrat şi eu atenţia asupra mulţimii. Era vorba de aceleaşi persoane care venisoră la logodna mea cu Sibel de la Hilton. Aşa cum mi se păruse că se-ntâmpla mereu iarna pe străzile Istanbulului, fetele frumoase pe care le remarcasem în lunile de vară se făcuseră nevăzute, femeile se urâţiseră, iar bărbaţii dobândiseră un aer şi mai sumbru, şi mai ameninţător La fel ca la logodnă am strâns mâinile a sute de oameni, m-am îmbrăţişat cu foarte mulţi dintre ei, iar când m-am petrecut cu vreo siluetă nouă din mulţime am suferit că persoana aceea nu era Füsun, la fel de mult pe cât de mult sufeream că-l îngropam pe tata. Când am priceput îndeajuns de bine că nici Füsun, nici părinţii ei nu veníseră la înmormântare şi la cimitir, că nici n-aveau să vină, m-am simţit de parcă aş fi fost coborât şi eu în pământul rece, odată cu sicriul tatei.

         Numeroşii membri ai familiei, care se apropiaseră simţitor unul de altul la înmormântare, dat fiind şi frigul, nu se hotărau nicicum să se despartă după aceea, însă eu am fugit de ei şi m-am dus, cu taxiul, la blocul Compasiunea. În timp ce trăgeam în piept aerul din apartament, care mă liniştea prin simplul său miros, am luat cu mine, dintre lucrurile

despre ştiam din experienţă că aveau cea mai mare forţă consolatoare, creionul lui Füsun şi ceaşca de ceai, pe care n-o mai spălasem niciodată dupã dispariţia ei, şi m-am întins în patul nostru. Atingerea acestor obiecte, plimbarea lor pe piele mi-au atenuat în scurtă vreme suferinţa şi m-au relaxat.

         Aş dori să le spun cititorilor şi vizitatorilor muzeului care mă întreabă dacă în ziua aceea sufeream pentru pierderea tatei sau pentru că Füsun nu venise la înmormântare că suferinţa din dragoste este un întreg. Adevărata suferinţă din dragoste se statorniceşte în cel mai însemnat punct al existenţei noastre, ne ia în stăpânire pornind din punctul nostru cel mai slab şi ni se răspândeşte irepresibil în tot corpul, în toată existenţa, conectându-se profund la toate

celelalte dureri care ne macină. Dacă suntem îndrăgostiţi fără speranţă, totul, de la pierderea tatălui până la cel mai banal ghinion ca, de pildă, pierderea cheii, toate celelalte suferințe, necazuri şi nelinişti nu reprezintă altceva decât propulsorul adevăratului nostru calvar, care este oricând gata să se amplifice din nou. O persoană ca mine, a cărei viaţă a fost cu totul răvăşită din pricina dragostei, nu face decât să adâncească şi mai mult, deşi fără voie, rana pe care o poartă-n suflet, deoarece socoteşte că rezolvarea tuturor celorlalte probleme cu care se confruntă va fi cu putinţă doar odată cu lecuirea suferinței din dragoste.

         Din păcate, nu izbuteam deloc să adopt o atitudine adecvată acestor idei, pe care le percepeam cu limpezime în timp ce mergeam