Pentru că, pe de o parte, prin suferinţa pe care mi-o pricinuia, dragostea îmi disciplina sufletul şi mă maturiza, însă pe de altă parte îmi acapara mintea cu totul, neîngăduindu-mi decât în foarte mică măsură să apelez la raţiunea pe care mi-o dăruia maturitatea. O persoană ca mine, care a fost îndrăgostită multă vreme, şi încã într-un fel nimicitor, continuă un raţionament, o acţiune chiar dacă ştie foarte bine că faptul acesta se va solda cu o deziluzie şi, pe măsură ce trece timpul, realizează şi mai clar că ceea ce face este nepotrivit. Aspectul cel mai interesant al acestei situaţii, asupra căreia nimeni nu stăruie, este faptul că raţiunea noastră nu este

redusă nici o clipă la tăcere, nici măcar în cea mai proastă dintre zile, şi ne şopteşte, cu onestitate şi cruzime, că cea mai mare parte a gesturilor pe care le săvârşim nu vor avea,

de fapt, altă consecinţă decât să ne sporească dragostea şi suferinţa. În cele nouă luni care trecuseră de la pierderea lui Füsun, această şoaptă a raţiunii mele prinsese noi puteri, se

amplificase treptat şi-mi dăduse speranţa că, într-o bună zi, avea să mă izbăvească de suferinţă, punând, încetul cu încetul, stăpânire pe întreaga mea minte. Dar pentru că-mi

dădea puterea de-a vieţui cu suferinţa, speranţa (chiar dacă era vorba de speranţa că, într-o bună zi, urma să ne mântuim de boală), la fel ca şi dragostea, nu făcea altceva decât să-mi

prelungească şi mai mult calvarul.

         In vreme ce-mi alinam suferințele (pierderea tatei şi pierderea iubitei se preschimbaseră acum într-o suferinţă unică, a singurătăţii şi neiubirii) folosindu-mă de lucrurile lui Füsun, în patul din blocul Compasiunea, intuiam, pe de altă parte, de ce nu veniseră la înmormântare Füsun și familia ei. Nu puteam să admit însă în ruptul capului că absenţa lui tanti Nesibe, care era întotdeauna foarte atentă la relaţiile cu mama şi cu familia, şi absenţa soţului ei nu s-ar fi putut datora mie. Aceasta ar fi însemnat că Füsun şi familia ei fugeau neîncetat de mine. Prin urmare, n-aveam s-o mai văd pe Füsun până la capătul vieţii. Gândul acesta era atât de insuportabil, încât nu mă puteam concentra prea mult asupra lui şi începeam să caut o speranţă că aveam s-o văd în curând pe Füsun.

48

Cel mai important lucru în viaţă

este să fii fericit

         - Se zice că-l învinovăţeşti pe Kenan pentru risipa de la Satsat! mi-a şoptit într-o seară Osman la ureche.

         Venea serile în vizită la mama, uneori cu Berrin şi copiii, cel mai adesea singur, şi luam cina împreună.

         - De unde ai auzit?

         - Mai aud şi eu, a spus Osman.

         Mama era în cealaltă cameră, aşa încât a aruncat o privire într-acolo.

         - Te-ai făcut de râs în lumea bună, aşa că măcar să nu-ți fie ruşine de cei de la firmă, mi-a spus el, necruţător. (Dar nici lui nu-i plăcea deloc expresia ,,lumea bună“.) Afacerea cu cearşafuri a fost pierdută din vina ta, a adăugat el.

         - Ce se petrece, despre ce vorbiți? a întrebat mama. Să nu vă certaţi iar!

         - Nu ne certăm, a spus Osman. Îi spuneam lui Kemal că a făcut bine venind acasă, nu-i aşa, mamă?

         - Ah, băiete, a făcut foarte bine! Orice-ar spune lumea, cel mai important lucru în viaţă este să fii fericit. Aşa zicea şi răposatul vostru tată. Oraşul ăsta e plin de fete frumoase, aşa că o să-ţi găsim alta, mai frumoasă, mai drăgăstoasã şi mai înțelegătoare. O femeie căreia nu-i plac pisicile nu poate face, de fapt, un bărbat fericit. Să nu ne mai necăjim pentru povestea asta. Şi promite-mi că n-ai să mai umbli prin camere de hotel!

         - Cu o condiţie! am spus eu, repetând ca un copil o propoziţie pe care o rostise Füsun cu nouă luni în urmă. Maşina tatei şi Cetin îmi rămân mie...

         - Bine, a spus Osman. Dacă Cetin e de acord, sunt şi eu. Cât despre tine, să nu te legi de Kenan şi de noua afacere, să nu împroşti pe nimeni cu noroi!

         - Aveți grijă să nu vă certaţi de faţă cu oamenii! a spus mama.

         Despărţirea de Sibel mă făcuse să mă îndepărtez de Nurcihan, iar depărtarea de Nurcihan mă făcuse să-l văd cu mult mai rar pe Mehmet, care era îndrăgostit nebuneşte de

ea. Cum şi Zaim ieşea din ce în ce mai des cu ei, mă întâlneam cu el separat şi mă îndepărtam treptat de vechiul grup de prieteni. La un moment dat am ieşit, vreme de câteva nopţi, nu atât pentru distracţie, cât în speranţa de a mă însănătoşi, cu prieteni precum Hílmi Bastardul ori Tayfun, care aveau nevoie de latura întunecată a vieţii de noapte, fără a ţine seama de faptul că erau căsătoriţi, logodiţi ori gata să se însoare, care cunoşteau cele mai scumpe case de

randevu din Istanbul ori recepţiile unor hoteluri unde puteau fi agăţaţi de fete cu experienţă, oarecum instruite, numite, în bătaie de joc, ,,studente“. Dragostea pe care i-o purtam însă

lui Füsun se răspândise dintr-un cotlon obscur al sufletului în întreaga mea fiinţă. În ciuda faptului că m-am amuzat într-o oarecare măsură stând la taifas cu prietenii, n-am putut ajunge atât de departe încât să-mi uit necazurile. De cele mai multe ori nu ieșeam deloc din casă seara, ci mă aşezam lângă mama, cu rachiul în mână, şi mă uitam la tot ceea ce se difuza la televiziunea de stat, care avea un singur canal.

         Mama critica nemilos tot ceea ce vedea pe micul ecran, aşa cum făcea şi pe vremea când trăia tata, îmi spunea seară de seară, aşa cum îi spunea şi tatei, să nu mai beau atât de mult şi, peste puţină vreme, aţipea în fotoliu. Atunci vorbeam în şoaptă cu Fatma Hanim despre ceea ce se petrecea la televizor. Fatma Hanim nu avea un aparat propriu în camera ei, aşa cum aveau slujitorii din familiile bogate pe care Ie vedeam în filmele occidentale. De când începuse emisia şi se cumpărase televizor în casă, cu patru ani în urmă, Fatma Hanim se aşeza, seară de seară, pe un scaun de bar aflat