în cel mai îndepărtat colţ al salonului- acela devenise „scaunul ei“ - şi se uita la televizor de departe, emoţionându-se la scenele sentimentale şi jucându-se cu nodul basmalei, iar uneori se alătura discuţiilor. Cum, după moartea tatei, ei îi revenea sarcina de a reacţiona la interminabilele monologuri ale mamei, vocea ei începuse să se audă mai des.

         Într-o seară, după ce mama aţipise în fotoliul ei în timp ce ne uitam, la fel ca întreaga Turcie, la frumoasele norvegiene şi sovietice cu picioare lungi care participau la un concurs de patinaj transmis în direct la televizor, fără a cunoaşte regulile acelui sport, discutam pe îndelete despre starea mamei, despre încălzirea vremii, despre crimele politice care aveau loc pe străzi, despre nocivitatea oricărui fel de politică, despre fiul ei care, dupa ce lucrase cu tata, emigrase în Germania, la Duisburg, unde-şi deschisese un restaurant specializat în kebap, despre faptul că viaţa era, de fapt, frumoasă, Fatma Hanim a adus vorba despre mine:

         - Bravo, Gheară, acum nu-ţi mai găureşti ciorapii... Kemal dragă, m-am uitat alaltăieri şi-am constatat c-ai ajuns să-ţi tai unghiile de la picioare cum se cuvine. Prin urmare, am

să-ţi dăruiesc şi eu ceva.

         - O foarfecă de unghii?

         - Nu, ferească Dumnezeu, ai două foarfeci de unghii.Și a mai rămas şi una de la tatăl tău, cu ea sunt trei. Altceva!

         - Ce?

         - Vino cu mine, a spus Fatma Hanim.

         Intuind, după aerul pe care şi-l luase, că era vorba de ceva important, am pornit după ea. A intrat în odăiţa ei şi a luat ceva, apoi a intrat în camera mea, a aprins lumina, a deschis palma, de parcă ar fi vrut să distreze un copil, şi mi-a zâmbit.

         - Ce e asta? am spus eu mai întâi.

         Apoi, inima a început să-mi bubuie nebuneşte.

         - Un cercel, nu-i al tău? a spus ea. Ăsta e un fluture, lângă o literă? Ce ciudat!

         - E-al meu...

         - L-am găsit cu luni în urmă, în buzunarul sacoului tău. L-am pus deoparte, ca să ţi-l dau. L-a văzut însã mama ta şi l-a luat. A crezut, în mod limpede, că era unul dintre lucrurile

acelea pe care răposatul tău tată ar fi urmat să i le dea alteia, şi nu i-a plăcut. Are un săculeţ secret, de catifea, în care obişnuia să pună lucrurile pe care le ascundea - a surâs -, pe care le şterpelea şi le ascundea de răposatul tău tată, aşa că acolo trebuie să-l fi pus. După moartea tatălui tău a scos lucrurile din el şi le-a pus pe masa lui de lucru, aşa că l-am văzut şi l-am luat imediat, pentru că ştiam că-i al tău. Mai e şi fotografia asta, pe care am găsit-o în sacoul lui taică-tău; ia-o şi pe ea, fără s-o vadă mama ta. Am făcut oare bine?

         - Ai făcut foarte bine, Fatma Hanim, am spus eu. Eşti foarte deşteaptă, foarte delicată, minunată!

         Mi-a dat cercelul şi fotografia, cu un zâmbet fericit. Fotografia era aceeaşi cu cea pe care mi-o arătase tata în timp ce luam masa la Abdullah şi o înfăţişa pe iubita sa dispărută.

Am văzut o clipă în fata aceea tristă, în vapoarele şi marea care se zăreau în spatele ei ceva care-mi amintea de Füsun.

         A doua zi am căutat-o pe Ceyda. Două zile mai târziu ne-am revăzut la Maçka şi ne-am dus în parcul Taşlik. Îşi prinsese părul în coc şi era cochetă. Am văzut în modul în care arăta o fericire plină de strălucire, proprie femeilor care au devenit de curând mame, şi genul acela de siguranţă pe care ţi-o conferă maturizarea într-un interval de timp foarte scurt. Îi scrisesem lui Füsun, fără prea mari sforţări, patru-cinci scrisori pe parcursul a două zile, iar pe cea mai

rezonabilă şi mai reţinută dintre acestea o pusesem într-un plic galben de la Satsat. I-am dat~o lui Ceyda, încruntând din sprâncene, aşa cum plănuisem dinainte, şi spunându-i că se petrecuse ceva foarte important, că scrisoarea aceea trebuia să ajungă neapărat la Füsun. Intenţionasem să nu-i spun nimic despre conţinutul epistolei şi să adopt un aer misterios, aşa încât să perceapă gravitatea evenimentului şi să-i transmită scrisoarea lui Füsun. Pe chipul Ceydei stăroia însă o expresie atât de raţională şi de matură, sugerând că privea totul ca pe ceva firesc, încât nu m-am putut abţine să nu-i destăinuiesc, cu emoţia de a-i da o veste bună, că problema care o determinase pe Füsun să se supere pe mine fusese rezolvată, că Füsun avea să se bucure nespus la auzul acelui mesaj, aşa cum mă bucurasem şi eu, şi că singura

noastră supărare, din acel moment, avea să fie pricinuită de vremea pe careo irosiserăm până atunci. În timp ce-mi luam rămas-bun de la Ceyda, care dădea fuga să-şi alăptăze copilul, i-am spus că, de îndată ce aveam să mă căsătoresc cu Füsun, urma să facem un copil, că acesta avea să fie prieten cu băiatul ei, că urma să ne amintim, râzând, de zilele acelea dificile ca de nişte momente mai dulci ca mierea, aflate sub semnul dragostei. Am întrebat-o cum îl chema pe băieţelul ei.

         - Ömer, a spus Ceyda, privindu-şi bebeluşul cu mândrie. Dar viaţa nu este nicidecum aşa cum ne-o dorim, Kemal Bey.

         Cum, săptămâni de zile după aceea, n-am primit nici un răspuns de la Füsun, mi-am amintit adeseori de vorbele Ceydei. Eram insă convins că, de data aceasta, Füsun avea să-mi răspundă la scrisoare. Ceyda îmi confirmase faptul că Füsun era la curent cu ruperea logodnei. În scrisoare o înştiinţam pe Füsun că descoperisem cercelul care-i căzuse din ureche în cutia răposatului meu tată şi că doream să i-1 duc împreună cu ceilalţi cercei din partea tatei şi cu tricicleta. Venise vremea să luăm cina cu părinţii ei, aşa cum plănuiam mai dinainte.

         Într~o zi aglomerată de la mijlocul lui mai, pe când citeam, la birou, tot soiul de scrisori, de prietenie, mulţumiri, reclamaţii, scuze şi ameninţări, sosite de la mandataríi din provincie

şi aşternute pe hârtie, în foarte multe cazuri, de mână - unele dintre ele cu mare caznă, pentru că nu puteam desluşi literele -, m-am pomenit parcurgând, dintr-o suflare, cu inima bătând