Kemal,

              Şi noi dorim foarte mult să ne vedem. Te aşteptăm neapărat la cină, în seara zilei de 19 mai.

              Nu ni s-a instalat încă telefonul. Dacă nu poţi să vii, dă-ne de ştire prin Şetin Efendi.

              Cu dragoste şi respect,

              Füsun

              Adresa: Fundatura Dalgiç 1 nr. 24, Şukurcuma

         Scrisoarea nu purta nici o dată, dar am dedus, după ștampila de pe plic, că fusese trimisă pe 10 mai, de la oficiul poştal din Galatasaray. Mai erau mai mult de două zile până la ziua menţionată în invitaţie, dar m-am stăpânit. Dacă voiam să mă căsătoresc, până la urmă, cu Füsun, dacă voiam s-o leg de mine fără întoarcere, nu trebuia să mă arăt prea agitat, m-am gândit eu.

49

Urma s-o cer în căsătorie

         În ziua de miercuri, 19 mai 1976, la ora şapte şi jumătate seara, am pornit cu Cetin Efendi spre casa lui Füsun din Çukurcuma. I-am spus lui Çetin Efendi că urma să ne ducem

In tanti Nesibe, în Çukurcuma, pentru a-i înapoia o tricicletă, i-am dat adresa şi, aşezându-mă comod pe bancheta din spate, am contemplat străzile măturate de ploaia torenţială. În  miile de scene de regăsire pe care le văzusem cu ochii minţii de-a lungul anului care trecuse nu-mi imaginasem nici averse, nici ploi uşoare, mărunte.

         Când am oprit în faţa blocului Compasiunea pentru a lua tricicleta şi cerceii cu perle, în cutia pe care mi-o dăduse tata, m-am udat pânã la piele. Impotriva aşteptărilor mele, inima îmi era stăpânită de o pace profundă. Parcă uitasem cu totul suferințele pe care le îndurasem de-a lungul celor

    1. „Scufundător“ sau „pescăruş“ (tn).

339 de zile care se scurseseră de când o văzusem ultima oară, la hotelul Hilton. Ba chiar îmi amintesc că eram recunoscător pentru suferinţa pe care o-ndurasem, zbătându-mă necontenit,

deoarece mă purtase spre acel final fericit, şi că nu acuzam nimic şi pe nimeni.

         Eram din nou convins, la fel ca la-nceputul poveștii mele, că aveam înainte o viaţă desăvârşită. Am oprit maşina pe bulevardul Siraselviler şi am comandat la o florărie un

buchet mare de trandafiri roşii, la fel de frumos ca viaţa pe care o aveam în faţă. Acasă băusem, pe post de medicament, ca să mă liniştesc, o jumătate de pahar de rachiu. Să mai fi

băut încã unul, în vreuna dintre cârciumile aflate pe uliţele dosnice care dădeau în Beyoglu? Eram însă stăpânit de nerăbdare, aşa cum mi se-ntâmplase şi cu suferinţa din dragoste. „Fii cu băgare de seamă“, mi-a spus în aceeaşi clipă o voce prudentă, ce răzbătea dinlăuntrul meu. „De datn aceasta să nu mai greşeştil“ În vreme ce prin faţa ochilor mei trecea, fantomatic, hamamul din Çukurcuma, învăluit în ploaia deasă, am realizat deodată cu limpezime că suferinţele pe care le-ndurasem de-a lungul celor 839 de zile reprezentaseră o bună lecţie din partea lui Füsun: cea care câştigase era ea. De-acum eram gata să fac tot ceea ce dorea,

pentru a nu mai fi condamnat încă o dată la pedeapsa dc-a nu o mai vedea. La puţin timp după ce aveam să o văd şi să mă liniştesc, după ce aveam să mă conving că se afla în faţa mea, aveam s-o cer în căsătorie.

         Pe când Çetin Bey se străduia să desluşească, prin ploaie, numerele de la porţi, în faţa ochilor mei a prins viaţă scena în care urma s-o cer în căsătorie, scenă pe care o plăsmuisem

mai dinainte într-un ungher al minţii şi pe care mă starăduisem să mi-o tăinuiesc până şi mie: la puţin timp după ce aveam să intru, după ce aveam să le dau tricicleta, glumind pe seama ei, după ce aveam să mă aşez, după ce aveam să mă destind - aveam să pot face, oare, toate aceste lucruri? -, aveam să-1 privesc pe tatăl ei în ochi, cutezător, în timp ce ne sorbeam cafelele aduse de Füsun, şi aveam să-i spun neîntârziat că venisem să-i cer permisiunea de a mă căsători cu ea. Tricicleta nu era decât un pretext. Urma să râdem, să facem haz de acest lucru, evitând să aducem vorba despre suferintele şi despre necazurile prin care trecuserăm. Când, odată aşezaţi la masă, urma să beau nişte Yeni Raki oferit de tatăl ei, aveam s-o privesc pe Füsun în ochi, fericit că luasem acea decizie, şi aveam s-o contemplu pe săturate. Puteam să discutăm detaliile logodnei şi ale căsătoriei cu prilejul unei alte vizite.

         Maşina s-a oprit în faţa unei case, la a cărei arhitectură n-am izbutit să fiu atent din pricina ploii. Am sunat la uşă, cu inima bătând din ce în ce mai tare. Peste puţin timp, mi-a

deschis tanti Nesibe; îmi amintesc că a fost impresionată de Çatin Efendi, care adusese tricicleta şi care-mi ţinea umbrela, stând în spatele meu, precum şi de trandafirii pe care-i

aveam în mână. Pe chipul ei se zărea o anumită stânjeneală, dar nu i-am acordat însemnătate, căci mă apropiam de Füsun, urcând scara, treaptă cu treaptă.

         Tatăl ei m-a întâmpinat pe palier, spunându-mi „bine ai venit, Kemal Bey!“. Uitasem că-l văzusem ultima oară pe Tarik Bey cu un an în urmă, la logodnă, aşa încât socoteam

că nu-l mai văzusem de la mesele de bairam de pe vremuri. Am avut senzația că bătrâneţea, dacă nu îl urâţise, îl făcuse să arate mai şters, aşa cum se întâmplă cu unele persoane în

vârstă.

         Apoi m-am gândit „oare Füsun are vreo soră mai mare ?“, pentru că în spatele lui, în pragul uşii, se afla o fată care aducea cu Füsun, dar care era brunetă. Chiar în timp ce mă

întrebam însă acest lucru, am priceput că bruneta aceea era Füsun. Eram foarte şocat. Părul lui Füsun era negru ca pana corbului. ,,Bineînţeles, asta e adevărata ei culoare !“, mi-am spus eu, străduindu-mă să rămân calm. Am intrat în casă. Tocmai eram pe cale să-i dau trandafirii şi s-o îmbrăţişez, fără a ține cont de părinţii ei, aşa cum plănuisem dinainte, când mi-am dat seama, după privirile, după neliniştea, după trupul ei că Füsun nu dorea să ne îmbrăţişăm.

         Ne-am strâns mâna.

         - Ah, ce trandafiri frumoşi! a spus ea, dar nu mi i-a luat din mână.

         Da, desigur,