Nivert, la loja Les Coeurs Unis Indivisibles, dumneata o cunoşti cu siguranţă. Trebuia să fiu iniţiată ca Maestră Templieră şi mă prezentam cu toată umilinţa posibilă ca să-l ador pe singurul zeu bun, Lucifer, şi să-l reneg pe zeul cel rău, Adonai, zeul tată al catolicilor. Mă apropiasem plină de ardoare, crede-mă, de altarul lui Bafomet, unde mă aştepta Sophia Sapho, care a început să mă întrebe despre dogmele paladiene, şi tot cu umilinţă am răspuns: care este îndatorirea unei Maestre Templiere? Să-l renege pe Iisus, să-l blesteme pe Adonai, să-l venereze pe Lucifer. Nu astfel ar fi dorit Marele Maestru? Şi, întrebând, Diana mă apucase de mâini.

— Sigur, aşa este, am răspuns prudent.

— Şi am rostit rugăciunea rituală, vino, vino, o, mărite Lucifer, o, tu cel defăimat de preoţi şi de regi! Şi fremătam de emoţie când toată adunarea, fiecare ridicându-şi pumnalul, striga Nekam Adonai, Nekam! Dar în momentul acela, pe când veneam către altar, Sophia Sapho mi-a prezentat o patenă, din cele pe care le văzusem numai în vitrinele magazinelor de obiecte religioase, şi, pe când mă întrebam ce căuta în locul acela îngrozitorul obiect parafernal din cultul roman, Marea Maestră mi-a explicat că, deoarece Iisus îl trădase pe adevăratul zeu, iscălise pe Tabor un pact scelerat cu Adonai şi răsturnase ordinea lucrurilor prefăcând pâinea în propriu-i trup, era de datoria noastră să străpungem cu pumnalul ostia aceea blestemată cu care preoţii reînnoiau în fiecare zi trădarea lui Iisus. Spuneţi-mi, domnule, doreşte Marele Maestru ca acest gest să facă parte din iniţiere?

— Nu am căderea să mă pronunţ. Poate că-i mai bine să-mi spui dumneata ce anume ai făcut.

— Am refuzat, bineînţeles. Să străpungi ostia cu pumnalul înseamnă să crezi că ea e cu adevărat trupul lui Hristos, pe când un paladian trebuie să refuze să creadă minciuna asta. Să străpungi ostia este un ritual catolic pentru catolici credincioşi!

— Cred că ai dreptate, am spus. Mă voi face ambasadorul dumitale pe lângă Marele Maestru.

— Îţi mulţumesc, frate, a spus Diana şi mi-a sărutat mâinile. Apoi, aproape cu neglijenţă, şi-a descheiat partea de sus a bluzei, arătând un umăr foarte alb şi privindu-mă cu un aer ademenitor. Dar dintr-odată s-a răsturnat în fotoliu, pradă unor mişcări convulsive. Doctorul Du Maurier a chemat o infirmieră şi împreună au dus fata în pat. Doctorul a spus: — De obicei, când are o criză de felul ăsta, trece de la o condiţie la alta. Încă nu şi-a pierdut cunoştinţa, este doar contracţia maxilarului şi a limbii. E suficientă o uşoară compresie ovariană...

După puţin timp, maxilarul inferior s-a lăsat în jos, deviind spre stânga, gura i s-a poziţionat în curmeziş, rămânând deschisă, aşa încât i se vedea în fundul ei limba, arcuită în semicerc, cu vârful invizibil, de parcă bolnava era gata s-o înghită. Apoi limba s-a destins, s-a lungit brusc, ieşind printr-o parte a gurii, intrând la loc şi ieşind iarăşi de mai multe ori la rând cu mare repeziciune, ca din gura unui şarpe. În sfârşit, limba şi maxilarul au revenit la starea firească, şi bolnava a rostit câteva cuvinte: — Limba... Îmi jupoaie cerul gurii... Am un păianjen în ureche...

După o scurtă odihnă, bolnava a avut o nouă contracţie a maxilarului şi a limbii, din nou calmată cu o compresie ovariană, dar după puţin timp respiraţia a devenit anevoioasă, din gură-i ieşeau câteva fraze trunchiate, privirea îi devenise fixă, pupilele i se duseseră în sus, tot trupul devenise rigid, braţele se-nţepeniseră urmând o mişcare de rotire, încheieturile mâinilor i se atingeau la spate, membrele inferioare i se lungiseră...

— Picioare cu varus equin, a comentat Du Maurier. Este faza epileptoidă. Normală. Veţi vedea că va urma faza de clovn...

Faţa i s-a congestionat progresiv, gura i se deschidea şi se închidea când şi când, şi din ea ieşea o spumă albă