class="t4"> sub formă de băşici groase. Acum bolnava scotea urlete şi gemete precum „uh! uh!”, muşchii feţei erau cuprinşi de spasme, pleoapele coborau şi se ridicau la loc alternativ; ca şi cum bolnava ar fi fost o acrobată, trupul i se curba ca un arc şi nu se mai sprijinea decât în creştet şi în picioare.

Timp de câteva secunde am avut respingătorul spectacol ca de circ al unei păpuşi dezarticulate care părea că-şi pierduse greutatea, apoi bolnava a căzut înapoi pe pat şi a început să ia atitudini pe care du Maurier le denumea „pasionale”, mai întâi aproape de ameninţare, de parcă dorea să respingă un agresor, apoi aproape de ştrengăriţă, ca şi cum îi făcea semn cu ochiul cuiva. Imediat după aceea şi-a luat aerul lubric al unei ademenitoare care-l pofteşte pe client cu mişcări obscene ale limbii, apoi a luat atitudinea de implorare amoroasă, cu privirea umedă, cu braţele întinse ca pentru a cere un sărut, în fine, şi-a dat ochii aşa de tare peste cap, încât s-a văzut numai albul corneei, şi a explodat într-un leşin erotic: — Oh, dragul meu stăpân, zicea cu voce frântă, oh, şarpe delicios, sacră aspidă... sunt Cleopatra ta... aici, pe pieptul meu... o să te alăptez... oh, iubire, intră-mi tot înăuntru...

— Diana vede un şarpe sacru care o penetrează, altele văd Sacra Inimă ce se uneşte cu ele. A vedea o formă falică sau o imagine masculină dominantă şi a-l vedea pe cel ce a agresat-o în copilărie, îmi spunea Du Maurier, uneori e aproape acelaşi lucru pentru o isterică. Poate ai văzut reproduceri gravate ale sfintei Tereza a lui Bernini, care se află în biserica Sfântului Petru la Roma: nu ai deosebi-o de nenorocita asta. O mistică este o isterică ce şi-a întâlnit confesorul înainte de medic.

Între timp Diana luase poziţia unei crucificate şi intrase într-o nouă fază, în care începea să rostească ameninţări obscure la adresa cuiva şi să vestească revelaţii înspăimântătoare, pe când se perpelea violent pe pat.

— S-o lăsăm să se odihnească, a spus Du Maurier, la trezire va fi în faza a doua şi se va întrista pentru lucrurile îngrozitoare pe care îşi va aminti că ţi le-a povestit. Va trebui să le spui doamnelor miloase ale domniei tale să nu se sperie dacă se petrec crize de felul ăsta. Ar fi suficient s-o ţină strâns şi să-i vâre o batistă în gură ca să nu-şi muşte limba, dar n-ar fi rău să-i dea să înghită câteva picături din lichidul pe care am să ţi-l dau.

Apoi adăugase: — Fapt e că această creatură trebuie ţinută izolată. Şi nu mai pot să o ţin aici, asta nu-i o puşcărie, ci o casă de tratament, oamenii circulă şi e util, indispensabil din punct de vedere terapeutic, să vorbească între ei şi să aibă impresia că trăiesc o viaţă normală şi senină. Oaspeţii mei nu sunt nebuni, sunt doar persoane cu nervii zguduiţi. Crizele Dianei le pot impresiona pe celelalte paciente, iar confidenţele pe care tinde să le facă în faza ei „rea”, adevărate sau false cum or fi, îi tulbură pe toţi. Sper ca doamnele miloase să aibă posibilitatea s-o izoleze.

Impresia pe care o avusesem în întâlnirea aceea era că, desigur, doctorul voia să se descotorosească de Diana, cerea să fie ţinută practic prizonieră şi se temea să aibă contacte cu alţii. Nu doar atât, ci se temea mult ca cineva să nu ia în serios ceea ce povestea, aşa că întindea mâinile înainte, lămurind imediat că era vorba despre delirul unei demente.

 

* * *

 

Închiriasem de câteva zile casa din Auteuil. Nimic special, însă destul de primitoare. Se intra în tipicul salonaş al unei familii burgheze, un divan de culoarea mahonului îmbrăcat cu o veche catifea de Utrecht, perdele de damasc roşu, o pendulă cu mici colonete pe şemineu, având pe laturi două vaze cu flori sub clopot de