ani par să fie maeştri în a rezista presiunilor exterioare, mai ales din partea părinţilor: spune-le să facă un lucru şi ei vor face exact opusul; dă-le o jucărie, iar ei vor dori o alta; ia-i în braţe împotriva voinţei lor şi ei se vor răsuci şi se vor vânzoli ca să fie puşi jos; pune-i jos împotriva voinţei lor şi ei se vor agăţa şi se vor lupta să fie purtaţi în braţe.

  Un studiu realizat în Virginia a relevat perfect comportamentul teribil al unor băieţei având o vârstă medie de doi ani. Băieţii le însoţeau pe mamele lor într-o cameră unde se aflau două jucării la fel de atractive. Jucăriile erau întotdeauna astfel aranjate încât una stătea în faţa unei bariere de plexiglas transparent şi cealaltă în spatele barierei.

  Pentru unii băieţi foaia de plexiglas era înaltă de numai 30 de centimetri şi nu constituia o barieră reală faţă de jucăria din spatele ei, deoarece băieţii puteau să ajungă uşor la jucărie întinzându-se peste ea. Pentru alţi băieţi însă, bariera de plexiglas era înaltă de 60 de centimetri blocând efectiv accesul la una dintre jucării dacă ei nu ocoleau bariera. Cercetătorii au vrut să vadă cât de repede vor reuşi puştii să pună mâna pe jucării în aceste condiţii. Constatările lor au fost limpezi.

  Atunci când bariera era prea joasă pentru a limita accesul la jucăria din spatele ei, băieţii nu au arătat nici o preferinţă specială pentru vreuna din jucării; în medie, ei au pus mâna la fel de repede pe jucăria din faţa barierei ca şi pe cea din spatele ei.

  Dar, atunci când bariera a fost suficient de înaltă pentru a fi un obstacol adevărat, băieţii s-au îndreptat direct către jucăria inaccesibilă punând mâna pe ea de trei ori mai des decât pe jucăria accesibilă. Pe ansamblu, băieţii din acest studiu au demonstrat răspunsul clasic pentru vârsta lor faţă de limitarea libertăţii: sfidarea făţişă.108

  De ce ar apare rezistenţa psihologică la vârsta de doi ani? Poate că răspunsul are legătură cu o schimbare crucială prin care trec copiii în jurul acestei vârste. Tocmai în această perioadă ei ajung să se perceapă deplin ca indivizi. Ei nu se mai văd ca simple extensii ale mediului social, ci mai degrabă ca entităţi singulare, separate şi identificabile.109 Acest concept al autonomiei în dezvoltare aduce cu sine, firesc, şi conceptul de libertate.

  O fiinţă independentă este aceea care poate alege; iar un copil, care tocmai a realizat că este o asemenea fiinţă, va dori să exploreze mulţimea şi profunzimea opţiunilor.

  Poate că n-ar trebui să fim surprinşi sau să ne frământăm când copii noştri, în vârstă de doi ani, se opun fără încetare voinţei noastre. Ei tocmai au ajuns la o recentă şi antrenantă perspectivă asupra lor ca entităţi umane libere. În capetele lor mici se nasc întrebări vitale la care caută un răspuns despre voinţă, drepturi şi control.

  Tendinţa de a lupta pentru orice libertate şi împotriva oricărei restricţii poate fi cel mai corect înţeleasă ca o căutare de informaţii.

  Testând serios limitele libertăţii lor (şi, în acelaşi timp, răbdarea părinţilor) copiii descoperă unde trebuie să se aştepte să fie controlaţi şi unde pot deţine controlul asupra lumii. Aşa cum vom vedea mai târziu, un părinte înţelept oferă informaţii foarte consecvente.

  Deşi această teribilă vârstă, de doi ani, poate fi cea mai demnă de atenţie pentru rezistenţa psihologică, ne manifestăm tendinţa puternică de a reacţiona împotriva restrângerii libertăţii noastre de acţiune de-a lungul întregii vieţi. Totuşi, o altă vârstă iese în evidenţă ca o perioadă când această tendinţă ia o formă deosebit de rebelă: adolescenţa.

  La fel ca în cazul copiilor de doi ani, aceasta este o perioadă caracterizată de apariţia unui sentiment al individualităţii. În cazul adolescenţilor, este vorba de trecerea de la rolul de copil, cu tot controlul părintesc care-l însoţeşte, spre rolul de adult, cu toate drepturile şi îndatoririle care-l însoţesc.

  Deloc surprinzător, adolescenţii au tendinţa să se concentreze mai puţin pe îndatoriri şi mai mult pe drepturile pe care simt că le au ca tineri adulţi.

  Şi iarăşi, nu este surprinzător că a impune tradiţionala autoritate părintească în această perioadă este adeseori contra-productiv; adolescenţii vor încerca să se strecoare, să uneltească şi să lupte pentru a rezista unor asemenea încercări de a fi controlaţi.

  Nimic nu ilustrează atât de limpede efectul de bumerang al autorităţii părinteşti asupra comportamentului adolescenţilor ca aşa-numitul efect „Romeo şi Julieta”.

  După cum ştim, Romeo Montague şi Julieta Capulet au fost personajele nefericite ale lui Shakespeare, a căror dragoste a fost condamnată datorită vrajbei dintre familiile lor. Sfidând toate încercările părinteşti de a-i ţine departe unul de altul, adolescenţii şi-au câştigat unirea pe veci prin actul lor tragic de dublă sinucidere, o afirmare finală a liberei voinţe.

  Intensitatea sentimentelor şi acţiunilor celor doi îndrăgostiţi a fost întotdeauna un izvor de uimire şi nedumerire pentru cei care au văzut piesa. Cum s-a putut dezvolta un asemenea devotament nemăsurat, atât de repede, într-un cuplu aşa de tânăr?

  Un romantic ar putea sugera că a fost vorba de o dragoste rară, perfectă.

  Un sociolog însă, ar putea sublinia rolul imixtiunii părinţilor şi a rezistenţei psihologice pe care ea o poate produce. Probabil că pasiunea dintre Romeo şi Julieta n-a fost la început atât de arzătoare încât să treacă peste barierele solide ridicate de familie. Poate că ea a fost înfierbântată la maxim tocmai prin ridicarea acestor bariere. S-ar fi putut întâmpla ca devoţiunea înflăcărată a tinerilor, lăsaţi în voia lor, să nu fie mai mult decât o licărire de dragoste de licean?

  Deoarece povestea celor doi este imaginară, asemenea întrebări sunt, desigur, ipotetice şi orice răspuns este speculativ.

  Cu toate acestea, este posibil să pui întrebări asemănătoare şi să găseşti răspunsuri mai sigure în cazul unor personaje moderne tip Romeo şi Julieta. Oare cuplurile afectate de imixtiunea părinţilor reacţionează angajându-se mai solid faţă de partener şi iubind mai profund? După cum arată un