De fapt, cercetătorii au constatat că deşi imixtiunea părintească crea anumite probleme relaţiei – partenerii se apreciau unul pe altul mai critic şi relatau un număr mai mare de comportamente negative ale celuilalt – totuşi, această imixtitudine făcea ca partenerii să se iubească mai mult şi să dorească mai mult căsătoria.

  În cursul studiului, pe măsură ce imixtiunea părintească se intensifica, la fel creşteau şi sentimentele de dragoste, iar atunci când această imixtiune slăbea, sentimentele romantice începeau să se răcească.110 Cu toate că efectul „Romeo şi Julieta” asupra adolescenţilor moderni poate părea înduioşător observatorilor din afară, alte manifestări ale rezistenţei adolescenţilor se pot dovedi tragice.

  Pentru mai bine de un deceniu, mesajul esenţial al masivei campanii de publicitate pentru ţigaretele Virginia Slims a fost acela că femeile din ziua de astăzi „au parcurs un drum lung” din vremea când normele sociale le cereau să fie supuse, decente şi să se comporte ca nişte doamne. Aceste reclame vor să spună că o femeie nu mai trebuie să se simtă legată de constrângerile şovine şi demodate care-i afectează independenţa şi, evident, libertatea de a fuma.

  Oare a avut succes acest mesaj în declanşarea unei atitudini sfidătoare a audienţei ţintă faţă de vechile critici? O statistică groaznică sugerează un răspuns înfiorător: în timpul acestei lungi campanii de publicitate, procentul de fumători a crescut în Statele Unite numai în cadrul unui singur grup demografic – femeile tinere.

  Prin urmare, în cazul copiilor de doi ani ca şi pentru adolescenţi, rezistenţa psihologică le inunda toate trăirile într-o manieră întotdeauna furtunoasă şi puternică. Pentru majoritatea dintre noi ceilalţi, rezervorul de rezistenţă rămâne liniştit şi acoperit, erupând numai ocazional ca un gheizer.

  Aceste erupţii se manifestă într-o varietate de moduri fascinante care sunt interesante nu doar pentru cei care studiază comportamentul uman dar şi pentru cei care elaborează legi sau sisteme politice.

  De pildă, există cazul ciudat al oraşului Kennesaw, Georgia, unde s-a aprobat o lege care cere fiecărui locuitor adult să aibă o armă şi muniţie. În caz că nu se supune, locuitorul poate fi pedepsit cu şase luni de închisoare şi o amendă de două sute de dolari.

  Toate caracteristicile legii armelor din Kennesaw o transformă într-o ţintă excelentă pentru rezistenţa psihologică: libertatea pe care legea o limitează este una importantă şi foarte veche, pe care majoritatea cetăţenilor americani se simt îndreptăţiţi s-o aibă. Mai mult, legea a fost aprobată de Consiliul municipal cu o minimă susţinere din partea opiniei publice.

  Teoria rezistenţei ar prezice că, în aceste circumstanţe, puţini dintre adulţii din oraş, care are 5.400 de locuitori, se vor supune. Şi, cu toate acestea, relatările din ziare au dovedit că, în termen de trei până la patru săptămâni de la adoptarea legii, vânzările de arme în Kennesaw au explodat (n-am avut intenţia să fac aici un joc de cuvinte).

  Cum să înţelegem ceva din această aparentă contradicţie cu principiul rezistenţei psihologice? Cercetând ceva mai îndeaproape cine sunt cei care cumpărau arme în Kennesaw. Interviuri luate proprietarilor unor magazine de arme au dezvăluit că, nu locuitorii oraşului cumpărau arme, ci alţi oameni aflaţi în vizită, mulţi atraşi de publicitate să-şi cumpere prima lor arma din Kennesaw.

  Donna Green, patroana unui magazin de arme, descris într-un articol de ziar ca un fel de „băcănie cu arme”, a rezumat: „Afacerea merge grozav. Dar majoritatea armelor sunt cumpărate de oameni din afara oraşului. Numai doi sau trei oameni din oraş au respectat legea.”. Deci, după adoptarea legii, cumpărarea armelor a devenit frecventă în Kennesaw, dar nu printre cei care erau vizaţi; ei nu s-au supus masiv. Numai acei indivizi, a căror libertate faţa de chestiunea în cauza nu a fost limitata de lege, au avut înclinaţia de a o respecta. O situaţie semănătoare a avut loc cu un deceniu în urmă şi cu câteva sute de kilometri mai la sud de Kennesaw, când ţinutul Dade (în care se află Miami), Florida, a impus o ordonanţă care interzicea folosirea – şi chiar deţinerea! – produselor de curăţat care conţineau fosfaţi.

  Un studiu efectuat pentru a determina impactul social al legii a dezvăluit două reacţii paralele din partea locuitorilor din Miami. Mai întâi, într-un mod ce pare o tradiţie în Florida, mulţi locuitori din Miami s-au apucat să facă contrabandă. Uneori, vecini şi prieteni grupaţi în mari caravane „ale săpunului” se duceau cu maşinile pentru a lua detergenţi pe bază de fosfaţi din ţinuturile vecine.

  Stocarea a evoluat rapid şi, în goana obsesivă ce-i caracterizează frecvent pe cei care-şi fac stocuri, unele familii au ajuns să-şi facă provizii de detergenţi cu fosfaţi pentru următorii douăzeci de ani, după cum se relatează.

  A doua reacţie faţă de lege a fost mai subtilă şi mai generală decât sfidarea voită a celor care făceau contrabandă şi stocau detergenţi cu fosfaţi. Îmboldiţi de tendinţa de a vrea ceea ce nu mai puteau avea, majoritatea consumatorilor din Miami au ajuns să considere detergenţii pe bază de fosfaţi mai buni decât înainte.

  În comparaţie cu locuitorii din Tâmpa, care nu au fost afectaţi de ordonanţa ţinutului Dade, cetăţenii din Miami au apreciat că detergenţii cu fosfaţi sunt mai blânzi, mai eficienţi în apă rece, albesc şi împrospătează mai bine, sunt mai eficienţi pentru scoaterea petelor. După aprobarea legii, ei au ajuns chiar să creadă că detergenţii cu fosfat curg mai uşor din cutie.111

  Acest gen de reacţie este tipică indivizilor care au pierdut o libertate consacrată şi este crucială pentru înţelegerea modului cum acţionează asupra noastră principiul rarităţii şi cel al rezistenţei psihologice. Atunci când libertatea noastră de a avea ceva este limitată, adică acel ceva devine mai puţin disponibil, vom trăi o dorinţă mai intensă de a-l avea.

  Totuşi, rareori recunoaştem că rezistenţa psihologică este cea care ne face să dorim un lucru cu atât mai mult cu cât ne este interzis; tot ce ştim este că-l vrem. Pentru că avem nevoie