să dăm un sens dorinţei noastre începem să atribuim trăsături pozitive obiectului dorinţei spre a o justifica. În fond, este firesc să presupunem că, dacă cineva se simte atras de ceva, aceasta se datorează calităţilor acelui lucru. În cazul legii de interzicere a fosfaţilor aprobată în ţinutul Dade – ca şi în alte cazuri de restricţii recente – aceasta este o presupunere falsă. Detergenţii cu fosfat nu curăţă şi nu albesc mai bine după ce au fost interzişi. Presupunem doar că este aşa pentru că îi dorim mai mult.

  Tendinţa de a dori ceva interzis şi, ca o urmare, tendinţa de a presupune că acel ceva este mai valoros, nu se limitează la bunuri precum detergentul. De fapt, această tendinţă nu este deloc limitată la bunuri extinzându-se şi la restricţii aplicate informaţiilor. Într-o eră în care capacitatea de a obţine, stoca şi gestiona informaţii devine tot mai mult un factor determinant pentru prosperitate şi putere, este important să înţelegem cum reacţionăm, în mod tipic, faţă de încercările de a cenzura sau limita în vreun alt mod accesul la informaţie.

  Deşi există multe date despre reacţiile noastre faţă de diverse materiale potenţial cenzurabile – violenţa în mijloacele media, pornografia, politica extremistă – sunt surprinzător de puţine dovezi cu privire la reacţiile noastre faţă de actul de cenzurare în sine. Din fericire, rezultatele puţinelor studii care au fost efectuate în legătură cu acest subiect sunt foarte consistente.

  Aproape întotdeauna răspunsul nostru faţă de limitarea accesului la informaţie este o dorinţă şi mai mare de a primi informaţii şi o atitudine mai favorabilă faţă de informare decât înainte de limitarea accesului.112

  Faptul uimitor în legătură cu efectele cenzurării informaţiei nu este acela că audienţa doreşte şi mai mult decât înainte să aibă acces la informaţii – acest lucru pare firesc – ci că oamenii cred mai mult în informaţii, chiar şi când nu le-au primit încă. De pildă, atunci când studenţii Universităţii Carolina de Nord au aflat că va fi interzis un discurs care se opunea cazării studenţilor în cămine mixte, ei au devenit şi mai înverşunaţi împotriva acestei idei.

  Astfel, fără măcar să fi auzit discursul, ei au devenit mai receptivi faţă de argumentele lui. Aceasta creează posibilitatea îngrijorătoare ca indivizi deosebit de isteţi, care sunt într-o poziţie slabă sau nepopulară, să ne facă să aprobăm poziţia lor aranjând ca mesajul lor să fie restricţionat. Ironia constă în faptul că, pentru asemenea oameni precum membrii unor grupări politice extremiste, cea mai eficientă strategie poate să nu fie aceea de a-şi populariza vederile, ci de a obţine cenzurarea oficială a acestor păreri făcând apoi publicitate faptului că au fost cenzuraţi.

  Poate că autorii Constituţiei americane au gândit-o, în aceeaşi măsură, ca nişte sociologi versaţi şi ca apărători de nădejde ai libertăţilor civile atunci când au scris prevederea deosebit de îngăduitoare referitoare la libertatea de exprimare din Primul Amendament. Refuzând să limiteze libertatea de exprimare, ei au încercat să reducă şansele ca idei politice noi să capete suport datorită acţiunii iraţionale a rezistenţei psihologice.

  Desigur, ideile politice nu sunt sigurele cărora li se pot impune restricţii. Accesul la materiale sexuale explicite este frecvent limitat. Deşi nu atât de senzaţionale ca măsurile severe luate ocazional de poliţie împotriva magazinelor şi teatrelor pentru „adulţi”, sunt aplicate presiuni continue de către grupuri de cetăţeni pentru a cenzura conţinutul sexual al materialelor educative, începând de la textele pentru educaţie sexuală şi igienă şi până la cărţile de pe rafturile bibliotecilor şcolare.

  Ambele părţi participante în această luptă par bine intenţionate, dar problemele nu sunt deloc simple implicând concepte ca moralitate, artă, manifestarea controlului părintesc asupra şcolii, libertăţile stipulate în Primul Amendament. Însă, din punct de vedere pur psihologic, cei care susţin cenzura strictă ar face bine să analizeze mai îndeaproape rezultatul unui studiu realizat cu studenţii Universităţii Purdue.113 Acestor studenţi li s-au arătat nişte reclame pentru un roman. O jumătate dintre studenţi au primit o variantă a reclamei care includea menţiunea „o carte numai pentru adulţi, interzisă persoanelor sub douăzeci şi unu de ani”; cealaltă jumătate au primit o reclamă în care nu se menţiona nici o restricţie legată de vârsta.

  Când cercetătorii au cerut studenţilor să spună ce gândesc despre carte, ei au descoperit aceleaşi două reacţii pe care le-am observat în cazul altor interdicţii: cei care au aflat despre restricţia impusă pe bază de vârstă (1) au manifestat o dorinţă mai mare de a citi cartea şi (2) au crezut că o să le placă mai mult comparativ cu cei care au ştiut că accesul lor la carte este nelimitat.

  S-ar putea argumenta că, deşi aceste rezultate pot fi adevărate pentru un mic eşantion de studenţi mai înclinaţi spre sex, ele nu ar fi valabile pentru elevii de liceu ale căror programe de învăţământ constituie ţinta unui adevărat război împotriva materialelor despre sex.

  Doi factori mă fac să mă îndoiesc de acest argument. Mai întâi, psihologii specializaţi în evoluţia copilului relatează că, în general, dorinţa de a se opune controlului adulţilor apare destul de devreme în adolescenţă. Observatori, din afara domeniului ştiinţific, au relatat şi ei despre intensificarea timpurie a acestor tendinţe de opoziţie puternică. În al doilea rând, modelul reacţiilor studenţilor Universităţii Purdue nu este unic şi de aceea nu poate fi atribuit unei preocupări sporite pentru sex pe care ar avea-o datorită vârstei. Modelul acestor reacţii este acelaşi ca în cazul general al oricăror restricţii impuse din afară.

  Limitarea accesului la carte a avut aceleaşi efecte ca şi interzicerea detergenţilor pe bază de fosfaţi în Florida sau cenzurarea unui discurs în Carolina de Nord: oamenii implicaţi au ajuns să dorească mai mult lucrul interzis şi, drept rezultat, au dezvoltat o atitudine mai favorabilă faţă de el.

  Cei care susţin interzicerea oficială a materialelor explicite din programa şcolară de educaţie sexuală au scopul declarat de a reduce orientarea societăţii, şi în special a tineretului, către erotism. În lumina studiului realizat la Universitatea Purdue şi în contextul altor cercetări asupra efectelor unor constrângeri