Dacă dăm crezare implicaţiilor acestei cercetări, atunci cenzura va spori probabil dorinţa elevilor de a avea acces la materiale despre sex şi, ca urmare, ei vor ajunge să se considere nişte indivizi cărora le plac asemenea materiale.

  Termenii „cenzură oficială” ne fac să ne gândim, de obicei, la interzicerea anumitor materiale de natură politică sau sexuală; mai există un tip obişnuit de cenzură oficială la care nu ne gândim în acelaşi mod, probabil pentru că apare după consumarea faptelor. Adeseori, într-un proces cu juraţi, se prezintă o dovadă sau o mărturie doar pentru a fi declarată inadmisibilă de către judecător care recomandă juraţilor să nu o ia în consideraţie. Din această perspectivă, judecătorul poate fi văzut ca un cenzor, deşi forma de cenzură este ciudată.

  Prezentarea informaţiei în faţa juriului nu este interzisă – este prea târziu pentru asta – interzicându-se doar folosirea informaţiei de către juriu. Cât de eficiente sunt asemenea instrucţiuni ale judecătorului? Este oare posibil ca membrii juriului, care simt că este dreptul lor să ia în consideraţie toate informaţiile disponibile, să manifeste rezistenţă psihologică faţă de declaraţiile de inadmisibilitate şi să folosească într-o mai mare măsură dovezile declarate inadmisibile?

  Acestea au fost câteva dintre întrebările puse în cadrul unui mare proiect de cercetare despre jurii, proiect realizat la Facultatea de Drept din Chicago. Un motiv pentru care rezultatele proiectului din Chicago sunt relevante este acela că participanţii erau persoane care îşi exercitau îndatoririle de juraţi în momentul studiului şi care au fost de acord să fie membri ai unui „juriu experimental” convocat de cercetători. Apoi, acest juriu experimental a ascultat înregistrări pe bandă ale unor mărturii din procese anterioare şi a deliberat ca şi cum ar fi judecat cazul în realitate.

  În partea de studiu cea mai relevantă din punctul de vedere al reacţiei umane faţă de cenzura oficială, treizeci de asemenea juraţi au ascultat mărturiile în cazul unei femei care a fost rănită de o maşina condusă de inculpatul neatent. Prima constatare a studiului n-a fost deloc o surpriză: atunci când şoferul maşinii a spus ca avea asigurare, juraţii au acordat victimei daune care au fost, în medie, cu patru mii de dolari mai mari decât atunci când el a spus că nu are asigurare (36.000 de dolari faţă de 33.000 de dolari).

  Astfel, după cum bănuiau de multă vreme societăţile de asigurare, juriile acordă daune mai mari victimelor dacă o companie de asigurare este cea care trebuie să plătească. A doua constatare a studiului este totuşi cea mai fascinantă. Dacă şoferul a spus că este asigurat şi judecătorul a declarat mărturia inadmisibilă dând instrucţiuni juriului să n-o ia în consideraţie aceste instrucţiuni au avut un efect de bumerang producând o sumă medie pentru daune de 46.000 de dolari.

  Deci, atunci când juraţii au aflat că şoferul era asigurat, ei au sporit valoarea daunelor acordate cu patru mii de dolari. Dar când juraţilor li s-a spus, în mod oficial, că nu trebuie să folosească această informaţie, ei au folosit-o şi mai mult, sporind valoarea daunelor cu treisprezece mii de dolari. Rezultă că, până şi cenzura corectă şi oficială din sala de judecată creează probleme cenzorului. Reacţionăm la restricţiile asupra informaţiei conferindu-le o valoare mai mare ca oricând.114

  Înţelegerea faptului că oferim mai multă valoare informaţiilor restricţionate ne permite să evaluăm acţiunea principiului rarităţii în domenii din afara bunurilor materiale. Principiul funcţionează şi în cazul libertăţii corespondenţei, a comunicaţiilor şi a schimbului de cunoştinţe. Din această perspectivă, putem vedea că informaţiile nu trebuie cenzurate pentru a căpăta o valoare mai mare; este suficient să fie puţine. Conform principiului rarităţii, vom aprecia o informaţie ca fiind mai convingătoare dacă ni se pare că nu mai găsim informaţii suplimentare altundeva. Această idee, că o informaţie este mai convingătoare dacă nu există şi alte surse de informaţii complementare, este ideea de la care au pornit psihologii Timothy Brock şi Howard Fromkin când au conceput analiza puterii de convingere prin prisma „teoriei mărfurilor”.115

  Cel mai puternic sprijin pe care-l cunosc în favoarea teoriei lui Brock şi Fromkin vine dintr-un mic experiment făcut de un student al meu. În vremea aceea, studentul era şi un om de afaceri prosper, proprietar al unei firme importatoare de carne de vită. El mergea din nou la şcoală pentru a obţine o instruire superioară în marketing. După ce am vorbit într-o zi în biroul meu despre raritate şi exclusivitatea informaţiei, el s-a hotărât să facă un studiu folosindu-şi personalul de vânzări.

  Clienţilor săi care cumpărau marfa pentru a o distribui prin marile magazine sau prin alte debuşee de vânzare cu amănuntul li s-a telefonat, ca de obicei, de către cineva din personalul de vânzări şi li s-a cerut să cumpere în trei feluri diferite.

  Clienţii dintr-un grup au ascultat o prezentare de vânzări standard înainte de a li se cere să facă o comandă; clienţii dintr-un al doilea grup au ascultat prezentarea de vânzări standard plus informaţia că aprovizionarea cu carne de vită din import va scădea, probabil, în lunile care urmează.

  Clienţii dintr-un al treilea grup au primit şi ei prezentarea de vânzări standard şi informaţia despre scăderea cantităţilor importate; dar ei au mai aflat că informaţia despre reducerea aprovizionării cu carne de vită nu era pusă la îndemâna oricui, ci venea – au spus ei – din anumite contacte exclusive pe care le avea firma.

  Astfel, clienţii care au primit aceste ultime informaţii au aflat, nu doar că disponibilitatea produsului era limitată, ci şi faptul că la fel de limitate erau şi informaţiile despre acest lucru – o ameninţare dublă a rarităţii.

  Rezultatele experimentului n-au întârziat să apară când personalul de vânzări a început să îndemne patronul să cumpere mai multă carne de vită deoarece nu aveau destulă în stoc pentru a face faţă tuturor comenzilor primite. Comparativ cu clienţii care auziseră numai prezentarea de vânzări standard, cei cărora li se spusese