Împrejurările transferului Almei la Blocul Muzical de la Birkenau sunt, de asemenea, în concordanță cu realitatea, chiar dacă versiunile diferă uneori. Unii istorici, printre care și H. Langbein, susțin că Alma ar fi fost transferată la Birkenau după ce i-a cântat unei gardience, cu ocazia zilei sale de naștere. Biograful Almei, R. Newman, a venit cu o versiune ușor diferită, potrivit căreia Alma i-a atras atenția Mariei Mandl după ce ofițerii SS au început să participe la „seratele sociale“ de la Blocul Experimental. Indiferent care este adevărul, Alma a fost în scurt timp descoperită de șefa lagărului de femei de la Birkenau, Maria Mandl, și numită Kapo (deținut cu funcție de comandă) al Blocului Muzical de la Birkenau.

Blocul Muzical era o unitate relativ nouă, înființată de Maria Mandl în primăvara anului 1943, cu câteva luni înainte de sosirea Almei. La momentul numirii Almei în funcția de Kapo, acesta număra în jur de douăzeci de femei, dintre care majoritatea nu erau muziciene profesioniste și știau să cânte doar așa-numita Katzenmusik – cacofonie – potrivit de­clarațiilor supraviețuitoarelor. „Nici un dirijor din lume nu a primit vreodată o sarcină mai anevoioasă. Alma a primit ordin să scoată apă din piatră seacă.“ (Helen „Zippy“ Spitzer)

Zofia Czaijkowska (în roman Sofia), primul Kapo și dirijor al Blocului Muzical, a fost într-adevăr retrogradată în funcția de responsabilă de bloc, pentru ca Alma să poată pune bazele unei orchestre cât mai profesioniste, sau, cel puțin, acesta era planul lui Mandl. În loc să-și impună autoritatea, Alma a preferat să creeze un fel de parteneriat cu fosta Kapo. Din spusele lui Zippy, „la început, Alma a avut probleme cu muzicienele poloneze, dar, asumându-și poziția de responsabilă de bloc, Czaijkowska a putut s-o ajute pe Alma să depășească acele probleme din timp. Alma nu vorbea poloneza, și foarte puține poloneze știau germana. În loc să se îmbufneze și să zădărnicească eforturile Almei, Czaijkowska s-a dovedit a fi un ajutor de nădejde“.

Descrierea Blocului Muzical, inclusiv a camerei Almei, este conformă cu realitatea și se bazează pe mărturiile supraviețuitoarelor Blocului Muzical. Tot pe mărturiile lor se bazează și activitățile zilnice ale blocului. S-au produs câteva schimbări după ce Alma a preluat orchestra – fetele au primit într-adevăr privilegiul de a se odihni o oră după masa de prânz, un duș zilnic la Sauna din lagăr și posibilitatea de a-și spăla hainele o dată pe săptămână.

Împrejurările în care Alma a salvat-o pe Flora Schrijver din Blocul de Carantină, precum și faptul că a luat-o pe Anita Lasker din camera de duș din Blocul de Primiri, se bazează pe fapte reale și au fost relatate de ambele supraviețuitoare în interviuri. De asemenea, Alma a acceptat-o în orchestră pe Violette Jacquet, violonistă franceză, la insistențele lui Hélène Scheps, care a sosit împreună cu Violette, cu același transport din Franța, cu toate că însăși Violette recunoștea că era o violonistă mediocră. După ce Violette s-a îmbolnăvit de tifos, în timpul epidemiei din iarna dintre 1943 și 1944, Alma a salvat-o pentru a doua oară, susținând că Violette era violonista ei cea mai bună și scăpând-o astfel de la gazare. Din păcate, conflictele dintre poloneze și evreice cu privire la rații, îndeosebi în timpul epidemiei de tifos, sunt tot reale și au fost menționate de mai multe supraviețuitoare ale Blocului Muzical. Conform mărturiilor lor, Alma s-a străduit să fie mediator între diversele naționalități și nu favoriza nici un grup anume, bazându-se pe o atitudine echitabilă și căutând să creeze o comuniune între fete.

Descrierile celorlalte servicii, inclusiv faimosul Kanada, sunt conforme cu realitatea. Deținuții repar­ti­zați permanent la serviciul de sortare, care erau considerați printre cei mai privilegiați din tot lagărul, aveau voie să poarte haine civile și ceasuri de mână, să nu se radă pe cap și să facă duș în aceeași Saună. La Kanada domnea corupția generalizată, iar prizonierii profitau de asta, oferind produse contra unor favoruri, atât gardienilor SS, cât și altor deținuți. H. Langbein, supraviețuitor al lagărului de la Auschwitz și istoric, a realizat o descrire detaliată în lucrarea sa People in Auschwitz: „Multe obiecte prețioase erau ascunse în haine și pantofii rămași de la evreii uciși. Deținuții din sectorul Kanada, care triau aceste obiecte, aduceau pe ascuns și cu mult curaj lucruri de mare valoare în lagăr. În schimbul acestora, primeau alimente, haine, pantofi, alcool și țigări, strecurate în lagăr de angajații civili și de către gardienii SS. Deținuții care se ocupau de «organizări» erau ușor de recunoscut, căci erau mai bine îmbrăcați și mai bine hrăniți“ (conform mărturiilor lui Ota Kraus și Erich Kulka).

Szymon Laks și René Coudy, ambii membri ai orchestrei masculine de la Birkenau, au relatat următoarele lucruri, după vizita la Kanada: „Fetele care lucrează acolo au de toate – parfumuri, apă de colonie –, iar coafurile lor par făcute la cele mai mai mari saloane pariziene. Cu excepția libertății, au absolut tot ce și-ar putea dori o femeie. De asemenea, au parte de dragoste; fiind înconjurate de bărbați, atât deținuți, cât și gardieni SS, acest lucru este inevitabil… La zece metri de barăcile lor, pe partea cealaltă a gardului de sârmă ghimpată, se înalță coșurile dreptunghiulare ale crematoriilor care ard încontinuu, îi ard pe proprietarii obiectelor pe care le triază aceste ființe încântătoare“.

Personajul Kitty este inspirat de o supraviețuitoare reală de la Auschwitz, Kitty Hart, care a lucrat într-adevăr la serviciul de sortare din sectorul Kanada, la fel și personajul rabinului Dayen, care era un deținut însărcinat să ardă documentele și fotografiilor celor gazați. Kitty Hart a descris experiența trăită în memoriile sale, Return to Auschwitz. Din cauza corupției generalizate, a fost demarată ancheta condusă de doctorul SS Morgen, soldată cu arestarea și judecarea mai multor angajați SS, cu retrogradări, transferuri și concedierea imediată a primul comandant al lagărului, Höss, în locul căruia a