soi de mîhnire pentru mine), sînt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvînt din discursul lui despre filozofie.” „Și tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea?” ridicai glasul indignat. „Nu te supune, dar fii în cunoștință de cauză. Știi ce spune Napoleon: «Les gros bataillons ont toujours raison»[1]. Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i tulbure apa, întrucît ea curge dinspre lup și nu invers? «La raison du plus fort est toujours la meilleure…»[2] Revenind la marele poet… De-aia nu țin să apăr acum cunoașterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învață că nimic nu e stabil pe această lume, și că totul se află în continuă mișcare și transformare. Va învinge cel ce are răbdare să aștepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a acționa, cînd timpul nu e favorabil acțiunii…” „Da, dar aceste mișcări sînt largi și durata lor nu se măsoară cu durata existenței mele pe pămînt. Trebuie să acționez!” „Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, și crizele n-au o durată atît de lungă încît să nu mai ai timp să participi la ele și să le vezi sfîrșitul. În cincizeci de ani părinții noștri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea și căderea lui Hitler și a Germaniei, dispariția imperiului britanic, apariția pe planetă a două uriașe puteri, Statele Unite ale Americii și Rusia și în curînd China comunistă… Rușii cel puțin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime și distrugeri), o revoluție, un război civil și două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de văzut, ce te repezi așa să te duci să predai abecedarul? Nu e poziția cea mai potrivită de pe care să înțelegi lumea în care trăiești.” „De ce nu? Spinoza a șlefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pînă la sfîrșitul vieții.” „Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani! Și pe urmă te-ai gîndit, soția ta e membră de partid, o să fie de acord cu tine?” „Ei, na! Nu m-am născut să mă ghidez în viață după dorințele unei muieri!” „Eu nu zic să te ghidezi, dar gîndește-te totuși! Ce te costă dacă te gîndești!? Și gîndirea nu înseamnă să-ți spargi capul reflectînd în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se întîmplă în jurul tău…” „Asta e bună, tocmai că sînt foarte atent la ceea ce se întîmplă în jurul meu. Ce-o să-mi spun eu mie însumi…”

Mă oprii, se apropiase chelnerul. „Domnul Ionică, zise el, nu luați o gustare? Avem icre negre!” „Cum icre negre?! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveți?” „Se mai găsesc! zise chelnerul ca și cînd chiar se mai găseau. Nu le mănîncă bucureștenii pe toate, ne mai trimite și nouă din cînd în cînd o cutie, două…” „O cutie, două?!” îl îngînă Ion. „Da, două, trei… nu prea se mănîncă, clientul se sperie de preț… Nici icrele roșii nu se mănîncă, se usucă în vitrină…” „Și cît costă?” „Alea roșii zece lei suta de grame…” „Nu, alea negre!” „Alea negre douăzeci și cinci de lei!” „Da, e cam scump, reflectă prietenul meu, prețul a patru fripturi…” „Eu zic să luați, zise chelnerul, cît se mai dă la prețu’ ăsta. Vă spun eu, cînd le-o simți poporul gustul, să vedeți cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi!” mai spuse el filozofic. „De ce să nu se găsească? zise Ion curios. Or să moară nisetrii?” „Ba nisetrii or să trăiască, dar marfa asta e lux, poți să știi ce-or să facă ai noștri cu ea cînd or afla ce preț are la Paris sau la New York? N-ați văzut cu peștele?” „Ce e cu peștele?” „Păi înainte erau piețele pline cu pește proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorîm după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o problemă. Acuma e o problemă!” „De ce e o problemă?” „Cred că se vinde, dracu știe, sînt țări sărace în pește, ne dau mașini pe el…” „Bine, dă-ne atunci icre negre”, zise Ion.

Ni se schimbă fața de masă, murdărită de scrumul țigărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu pîinea prăjită, unt și lămîie. „Doriți și cîte-o țuiculiță? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers…” Ne aduse țuică și apă minerală și ne părăsi. „E un tip interesant, zise Ion, știe multe. Îmi place de el că judecă regimul cu blîndețe și nu pentru că știe că eu sînt membru de partid. Și l-a însușit…”

Mîncam, ca să zic așa, cu respect pentru icre, și cu gîndul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea… „Ce anume și-a însușit?” îl întrebai. „…A, domnul Jenică? Da, regimul. N-ai auzit cum zice? Ai noștri. Și îmi place că ne vede la putere și în viitor, în timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii… Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară… Într-o zi l-am întrebat pe domnu’ Jenică… Zic: ce crezi despre chestia asta? Nu se poate, zice, e înțelegere… S-au înțeles la Yalta, aici e al meu, pînă aici, dincolo e al tău, cu condiția să existe și partidele comuniste. Dacă se încalcă înțelegerea, e război. Și nu poate să fie? zic. Război? În nici un caz, abia s-a terminat ăsta, cine are chef de război? Poate altă generație, ehe, mai încolo. Trebuie timp și pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace și repede, n-ai auzit că lumea s-a și împărțit în două lagăre? Ei și? zice. Astea sînt vorbe! Credeți că e după ei?… Un om inteligent, domn Jenică… Mai inteligent