care sunt reflectate înapoi la cei ce le-au emis. Aşadar efectul negativ se exercită asupra sursei şi nu asupra celor vizaţi. Aceeaşi interpretare o oferă şi concepţiile religioase când le pun sub interdicţia poruncilor. Este deci aici un adevăr demonstrat de ştiinţele moderne dar surprins în alţi termeni de către toate codurile morale elaborate până acum – indiferent de modul cum au fost motivate. Există ca urmare o singură cunoaştere. Este nevoie doar de mintea capabilă să le pătrundă pe toate.

  Orgoliul şi egoismul au făcut de asemenea obiectul multor discuţii pe teme de morală. Opus lor, religia creştină proclamă umilinţa, budismul neimplicarea, morala clasică modestia şi generozitatea. De ce este dăunător orgoliul, ne-am întrebat şi am întrebat. "în plan energetic, orgoliul înseamnă o închidere a căilor de comunicare, de dialog tu lumea şi cu universul", mi-a răspuns părintele Constantin Galeriu. Consecinţele sunt uşor de înţeles. Deschiderea spre dialog, acceptarea semenilor ca parteneri, respectarea Legii prin care se exprimă Universul sunt condiţii fără de care nu putem evolua.

  În plan moral, orgoliul înseamnă închiderea într-un spaţiu îngust, înseamnă intolerantă la opiniile şi acţiunile altora, înseamnă sursă de conflict, de agresivitate, de dezbinare şi de ineficienţa. Nu trebuie să căutăm prea mult spre a vedea dezastrele pe care le provoacă.

  Egoismul este una din trăsăturile negative de caracter care nu pot trece niciodată neobservate. Lasă o impresie jenantă şi te scoate din afecţiunea celorlalţi. Egoismul se opune principiului de autoconsistenţă a materiei în virtutea căruia fiecare dintre noi trebuie să trăiască doar în interconexiune cu ceilalţi. Prin egoism ne izolăm de context şi ne stagnăm evoluţia. Se ridică aici o întrebare firească: până unde grija pentru sine înseamnă egoism? Până la limita decenţei, credem că ar suna cel mai bun răspuns.

  Prin egoism se caută fericirea de a avea cât mai mult şi de a fi cât mai sus. Dar poţi avea lumea şi să fii nefericit. Fericirea nu înseamnă a avea mai mult decât îţi trebuie ci a accepta să ai atât cât îţi trebuie. Dorinţa împlinită cheamă o altă dorinţă şi fericirea rămâne o himeră. A te opri acolo unde nu frizează egoismul înseamnă a te lupta cu tine însuţi, cu demonul dinăuntru care încontinuu cere. Aici intervine înţelepciunea. Să potoleşti nu numai gândul, ci şi pe cel de dinapoia gândului. Toate aceste manifestări ce ţin de implicarea noastră afectivă în lume, de adaptare, de modul în care o receptăm – sunt surse de consumare parazită a energiei noastre, de perturbare a armoniei, a ace-lei stări psihologice propice sănătăţii.

  Păstrarea armoniei în întreaga noastră fiziologie presupun cultivarea gândurilor şi sentimentelor pozitive opuse acestor manifestări consumptive de energie. Încrederea în posibilităţi şi în viitor, speranţa – această flacără din orizontul îndepărtat spre care s-au îndreptat întotdeauna privirile celor loviţi de suferinţă, calmul, stăpânirea de sine, buna dispoziţie – au un net efect vitalizant pentru organism. Evită pe de o parte pierderile inutile de energie, iar pe de alta au un efect de încărcare energetică a organismului. Comutarea pe registrul trăirilor benefice pentru viaţă, în sensul ei profund şi esenţial, nu se poate face decât printr-un permanent control asupra gândurilor şi manifestărilor noastre.

  Prin sine omul este o fiinţă firavă, care nu se poate ajuta singur. Pentru a reuşi este nevoie să se conecteze la o sursă de forţă mai puternică decât el. Şi forţa de mărime infinită este cea a Universului, iar singura modalitate de a se conecta la Univers, de a beneficia de forţa sa incomensurabilă, o constituie stabilirea de raporturi armonioase cu acesta. Termenul de armonie nu este aici un subterfugiu, ci modalitatea cea mai simplă de a defini o relaţie care face obiectul gândirii mitice, al religiilor, al filosofiei şi al ştiinţei, după cum vedem. Evident, modul de abordare este diferit, dar esenţa şi finalitatea sunt aceleaşi. Din nou ne aflăm în faţa unei unităţi a cunoaşterii umane. 0 rădăcină unică, dar cu tulpini diferite. Cei care nu pot vedea această rădăcină rămân robii unei viziuni limitate.

  Efortul de control autoimpus asupra gândirii trebuie să vizeze toate acele acţiuni care îl pun într-un armonios acord cu sine şi cu Universul. Privită din acest unghi, viaţa poate fi trăită în cel puţin două moduri: ca manifestare spontană, antrenat de evenimente, sau exercitând un control asupra lor. Vom insista asupra acestui ultim mod care se subscrie, după cum spuneam, ştiinţei de a trăi.

  Spuneam de asemenea că, privit sub aspect energetic, omul este o sferă, un câmp de energie. Cu cât energia sa de câmp este mai mare, cu atât performanţele sale funcţionale sunt mai mari. Omul obişnuit, considerat normal, de vreme ce aceştia constituie majoritatea, lucrează cu un randament fizic şi intelectual redus din cauza pierderilor parazite, deci inutile, de energie printr-o mulţime de canale pe care nu ştie să le închidă. Cunoaşterea sa este de asemenea neperformantă, limitată la simţuri şi la instrumentele pe care şi le-a inventat. Pentru a atinge performanţe optime în acţiune şi îndeosebi în cunoaştere, el trebuie să înveţe să închidă toate porţile de pierdere inutilă a energiei. Aceasta este tehnica de control autoimpus al gândirii prin care omul poate reuşi în efortul de autoperfecţionare, de autotransformare, de "apropiere de zei cum spunea Platon. Ei depăşesc ceea ce am numit nivelul critic de energie, dincolo de care se deschide accesul spre cunoaşterea realităţii ultime. (Nu vrem să spunem prin asta că oamenilor le este accesibilă cunoaşterea totalităţii ci doar a unor fragmente din Realitate). Nu intră aici în discuţie acele cazuri rarisime de oameni dotaţi de la natură, care nu au nevoie de un efort special impus, ci se manifestă spontan.

  Primul lucru care ni se pare a fi esenţial în viaţă pentru a evita să ne risipim este fixarea unui ideal care să corespundă propriilor noastre resurse, sentimentului de utilitate prin care ne validăm faţă de semeni şi faţă de noi înşine. Oamenii nemulţumiţi de ceea ce fac şi de ceea ce sunt au în permanenţă un aer de nefericire. Îşi caută refugiul