dată aflată în faţa foii de hârtie, încep să mă simt deprimată, mi se face inima cât un purice. Am depus eforturi disperate să-ţi scriu această scrisoare şi numai pentru că m-a certat Reiko că nu ţi-am scris. Te rog să nu mă înţelegi greşit. Aş vrea să-ţi spun o mulţime de lucruri, dar nu sunt capabilă să le aştern pe hârtie şi de aceea îmi este cumplit de greu să-ţi scriu.

  Midori pare o persoană foarte interesantă, iar din ceea ce deduc eu din scrisorile tale, aş îndrăzni să afirm că este îndrăgostită de tine. Când i-am spus asta lui Reiko, ea a reacţionat cam aşa: „Mi se pare normal. Şi eu sunt îndrăgostită de Watanabe”. Culegem ciuperci, castane şi mâncăm în fiecare zi… chiar în fiecare zi… orez cu castane, orez cu ciuperci de pădure, dar mâncăm cu poftă şi nu ne plictisim niciodată de ele. Reiko mănâncă tare puţin, deoarece pentru ea ţigările sunt mai importante. Păsările şi iepurii sunt bine.

  La revedere.

  La trei zile după ce am împlinit douăzeci de ani, am primit un pachet de la Naoko. În el am găsit o scrisoare şi un pulover pe gât, de culoarea strugurilor negri.

  La mulţi ani! Îţi doresc multă fericire la cea de a douăzecea aniversare a vieţii tale. De la a mea a trecut aproape un an şi sunt mai amărâtă ca oricând, dar îmi doresc din tot sufletul să fii tu fericit pentru amândoi. Vorbesc serios. Am tricotat puloverul împreună cu Reiko, pentru că dacă l-aş fi făcut singură, ar fi fost gata de Ziua îndrăgostiţilor. Partea tricotată frumos este a lui Reiko, cea urâtă este a mea. Reiko se pricepe la orice şi uneori mi-e ciudă pe mine când mă uit la ea. Te rog să mă crezi că nu este nici măcar un singur lucru pe lumea aceasta pe care să-l fac foarte bine.

  La revedere. Sănătate.

  Am găsit şi un bileţel de la Reiko.

  Ce mai faci? Poate că Naoko înseamnă pentru tine fericirea pe pământ, dar pentru mine este doar o fată stângace. Am reuşit, totuşi, să terminăm puloverul la timp. E drăguţ, nu? Noi am ales culoarea şi modelul. La mulţi ani!

  Capitolul al zecelea.

  Amintirile pe care mi le stârneşte anul 1969 îmi apasă greu sufletul. Am impresia că o mocirlă vâscoasă şi urâtă era gata să-mi înghită atunci încălţămintea la fiecare pas pe care-l făceam. Înaintam, epuizat, prin mocirlă, iar în faţa şi în spatele meu nu se vedea decât o nesfârşită mlaştină întunecată.

  Timpul se scurgea şi el în ritmul paşilor mei şovăitori. Cei din jurul meu o luaseră cu mult înainte, dar eu băteam pasul pe loc, târându-mă prin mlaştină. Lumea se schimba radical. Moartea-l luase cu ea pe John Coltrane, care a fost urmat apoi de alţii. Se anunţau schimbări revoluţionare – de parcă ne aştepta la fiecare colţ de stradă câte una —, dar nu s-a întâmplat mare lucru, deoarece schimbările nu au fost de fond, ci doar de formă. Zilele erau toate la fel pentru mine. Nu îndrăzneam nici măcar să ridic privirile, pentru că trebuia să le ţin aţintite pe mlaştina nesfârşită din faţa ochilor mei. Puneam jos piciorul drept şi îl ridicam pe stângul, îl puneam jos pe stângul şi-l ridicam pe dreptul, fără să ştiu unde mă aflu, fără să ştiu măcar dacă merg în direcţia cea bună. Ştiam doar că trebuia să merg undeva, că trebuia să înaintez pas cu pas.

  Împlinisem douăzeci de ani, toamna a cedat locul iernii, dar în viaţa mea nu s-a petrecut nici o schimbare semnificativă. Mergeam la ore fără nici o tragere de inimă, lucram trei seri pe săptămână la magazinul de discuri, reciteam din când în când Marele Gatsby, iar duminica îmi spălam rufele şi îi scriam scrisori lungi lui Naoko. Uneori mai ieşeam cu Midori la restaurant, la grădina zoologică sau la vreun film. Librăria Kobayashi s-a vândut conform planului, iar Midori şi sora ei s-au mutat într-un apartament cu două camere lângă staţia de metrou Myogadani. Midori spunea că se va muta, singură, când se va căsători sora ei. M-au invitat şi pe mine o dată la masa de prânz ca să le văd apartamentul. Fiind luminos şi frumos, lui Midori îi plăcea mult mai mult acolo decât în fosta librărie Kobayashi.

  Nagasawa mă mai invita uneori în oraş, dar întotdeauna găseam altceva de făcut şi-l refuzam. Nu aveam pur şi simplu chef, nu pentru că nu m-aş fi culcat cu fete, ci pentru că mi se părea prea complicat tot procesul în sine: băutul în oraş, căutatul fetelor potrivite, vorbitul cu ele, mersul la hotel. Îl admiram pe Nagasawa pentru că era capabil să-şi continue ritualul, fără să se sature de el. Poate au avut ecou în mintea mea şi vorbele lui Hatsumi, dar mă simţeam mai fericit dacă stăteam acasă şi mă gândeam la Naoko decât dacă ieşeam în oraş să mă culc cu nişte necunoscute. Senzaţia provocată de degetele lui Naoko, acolo, în iarbă, era încă teribil de vie.

  I-am scris lui Naoko la începutul lui decembrie, să o întreb dacă ar vrea să-i fac o vizită în vacanţa de iarnă. Mi-a răspuns Reiko, spunându-mi că ar fi încântate să mă vadă, că Naoko avea momentan probleme cu scrisul şi mă ruga să nu mă îngrijorez pentru că i se mai întâmpla, uneori, aşa ceva.

  Când a început vacanţa, mi-am îndesat lucrurile în rucsac, mi-am încălţat cizmele şi am plecat spre Kyoto. Doctorul cel straniu avusese dreptate – munţii acoperiţi de zăpadă erau incredibil de frumoşi. Ca şi la vizita anterioară, am dormit două nopţi în acelaşi apartament cu Naoko şi Reiko, am petrecut trei zile făcând cam aceleaşi lucruri ca şi prima oară. Când apunea soarele, Reiko cânta la chitară şi stăteam toţi trei de vorbă. În loc de picnic, de data aceasta ne-am distrat cu schiurile. Eram frânţi şi transpiraţi după o oră de schiat pe munte. Cum