Anunţându-şi plecarea apropiată, Monte-Cristo îşi fixă ochii asupra lui Morrel şi observă că vorbele "voi părăsi ţara aceasta" trecuseră fără să-l scoată pe Morrel din letargie; înţelese că trebuie să dea o ultimă luptă cu durerea prietenului său şi luând mâinile Juliei şi ale lui Emmanuel într-ale sale, le spuse cu autoritatea blândă a unui părinte:

— Bunii mei prieteni, lăsaţi-mă singur, vă rog, cu Maximilien.

Pentru Julie era un mijloc de a lua cu sine relicva preţioasă despre care Monte-Cristo uită să mai vorbească.

Îl trase repede pe soţul ei.

— Să-i lăsăm, spuse ea.

Contele rămase cu Morrel care stătea nemişcat ca o statuie.

— Haide, redevii în sfârşit bărbat, Maximilien? glăsui contele atingându-i umărul cu degetul său de foc.

— Da, căci reîncep să sufăr.

Fruntea contelui se încreţi, trădând o sumbră ezitare.

— Maximilien! Maximilien! glăsui el; gândurile în care te cufunzi sunt nedemne de un creştin.

— O, liniştiţi-vă, prietene, spuse Morrel înălţând capul şi arătând contelui un zâmbet pătruns de o tristeţe nespusă, nu voi mai căuta moartea.

— Aşadar, fără arme, fără disperare! glăsui Monte-Cristo.

— Da, căci pentru a mă vindeca de durerea mea am ceva mai bun decât ţeava unui pistol sau vârful unui cuţit.

— Biet nebun! Şi ce ai?

— Durerea mea care mă va ucide.

— Dragul meu, spuse Monte-Cristo cu o melancolie egală aceleia a lui Morrel, ascultă-mă:

Dacă i s-ar fi spus părintelui tău, în momentul când îşi îndrepta ţeava pistolului spre frunte; dacă mi s-ar fi spus mie, în momentul când îndepărtam de lângă patul meu pâinea prizonierului pe care n-o atinsesem de trei zile; dacă în sfârşit, ni s-ar fi spus nouă amândurora, în momentul acela suprem:

Trăiţi! Va veni o zi când veţi fi fericiţi şi veţi binecuvânta viaţa; de oriunde ar fi venit glasul ― l-am fi primit cu zâmbetul îndoielii sau cu neliniştea neîncrederii şi totuşi de câte ori, îmbrăţişându-te, părintele tău nu a binecuvântat viaţa, de câte ori, eu însumi...

— O! exclamă Morrel întrerupându-l pe conte, dumneavoastră nu aţi pierdut decât libertatea; părintele meu nu-şi pierduse decât averea; eu am pierdut-o pe Valentine.

— Priveşte-mă, Morrel, spuse Monte-Cristo cu solemnitatea aceea care, în anumite împrejurări, îl făcea aşa de mare şi de convingător; priveşte-mă; n-am nici lacrimi în ochi, nici febră în vine, nici bătăi funebre în inimă; cu toate acestea te văd suferind pe tine, Maximilien, pe care te iubesc cum l-aş fi iubit pe fiul meu; ei bine, aceasta nu îţi spune, Morrel, că durerea e ca şi viaţa şi că totdeauna există ceva necunoscut dincolo de ea? Dacă te rog, dacă îţi poruncesc să trăieşti, Morrel, e din convingerea că îmi vei mulţumi într-o zi că ţi-am păstrat viaţa.

— Doamne, ce-mi spuneţi, conte? exclamă tânărul. Luaţi seama; poate că dumneavoastră nu aţi iubit niciodată.

— Copilule! răspunse contele.

— Vreau să spun că n-aţi iubit niciodată o femeie, reluă Morrel. Uitaţi-vă la mine: de când am devenit bărbat, sunt ostaş; am ajuns până la douăzeci şi nouă de ani fără să iubesc, deoarece nici unul dintre sentimentele pe care le-am încercat până acum nu merită numele de iubire: ei bine, la douăzeci şi nouă de ani, am văzut-o pe Valentine; de aproape doi ani o iubesc, de aproape doi ani am putut să citesc virtuţile fetei şi ale femeii, scrise chiar de mâna lui Dumnezeu în inima ei deschisă pentru mine ca o carte.

Conte, simţeam alături de Valentine o fericire infinită, imensă, necunoscută, prea mare, prea completă, prea divină pentru lumea aceasta; deoarece lumea nu mi-a dăruit-o, înseamnă, conte, că fără Valentine nu există pentru mine, pe pământ, decât deznădejde şi mâhnire.

— Ţi-am spus să nădăjduieşti, Morrel, repetă contele.

— Şi eu voi repeta să luaţi seama, spuse Morrel: căutaţi să mă convingeţi şi dacă mă convingeţi, mă veţi face să-mi pierd mintea, mă veţi face să cred că am s-o mai pot vedea pe Valentine.

Contele zâmbi.

— Prietene, tată! strigă Morrel exaltat; ia seama, îţi voi repeta pentru a treia oară, căci autoritatea pe care o ai asupra mea mă înspăimântă; ia seama la sensul cuvintelor dumitale, căci, uite, ochii mei se reînsufleţesc, inima mea se reaprinde şi renaşte; ia seama, căci mă faci să cred în lucruri supranaturale.

M-aş supune dacă mi-ai porunci să ridic piatra de pe mormântul fetei lui Iair, aş merge pe valuri ca apostolul dacă mi-ai face semn cu mâna să merg pe valuri; ia seama, m-aş supune.

— Nădăjduieşte, prietene! repetă contele.

— O, vă jucaţi cu mine! spuse Morrel recăzând din înălţimea exaltării în abisul tristeţii; faceţi ca mamele acelea bune sau, mai bine zis, ca mamele egoiste care calmează, cu vorbe mieroase, durerea copilului, deoarece strigătele lui le obosesc. Nu prietene, greşeam spunându-vă să luaţi seama; nu vă fie teamă, îmi voi îngropa durerea cu atâta grijă în străfundul pieptului meu, o voi face aşa de obscură şi de secretă, încât n-o să mai fiţi nevoit s-o compătimiţi. Apoi, prietene, adio!

— Dimpotrivă, spuse contele; din momentul acesta, Maximilien, vei trăi lângă şi cu mine, nu mă vei mai părăsi, iar peste opt zile vom fi lăsat în urma noastră Franţa.

— Şi îmi spuneţi să nădăjduiesc?

— Îţi spun să nădăjduieşti, deoarece ştiu un mijloc de vindecare.

— Conte, mă întristaţi şi mai mult dacă aceasta e cu putinţă. Nu vedeţi, ca rezultat al loviturii ce mă izbeşte, decât o durere banală şi credeţi că mă consolaţi printr-un mijloc banal: călătoria.

Şi Morrel clătină din cap cu neîncredere dispreţuitoare.

— Ce vrei să-ţi spun? reluă Monte-Cristo. Eu am încredere în făgăduielile mele. Lasă-mă să fac experienţă.

— Conte, îmi prelungiţi agonia, atâta tot.

— Vasăzică, inimă slabă ce eşti, n-ai puterea de a da prietenului tău câteva zile pentru încercarea pe care o face? Ştii tu de ce e capabil contele de Monte-Cristo? Ştii tu că el comandă multor puteri pământeşti? Ştii că el are destulă credinţă în Dumnezeu pentru a obţine minuni de la Cel care a spus că, prin credinţă, omul ar putea să clintească un munte? Ei bine, minunea pe care o nădăjduiesc, aşteapt-o, sau...

— Sau? repetă Morrel.

— Sau ia seama, Morrel,