voi spune acestea, când se va vedea că le rostesc cu zbuciumul şi lacrimile inimii mele, mi se va mai răspunde:

Faci rău!

Voi fi împiedicat să scap de nenorocire?

Spuneţi, domnule, spuneţi, veţi avea curajul acesta?

— Da, Morrel, glăsui Monte-Cristo cu un glas al cărui calm contrasta în chip ciudat cu exaltarea tânărului; da, voi avea curajul.

— Dumneavoastră? exclamă Morrel cu o expresie crescândă de furie şi de mustrări, dumneavoastră care m-aţi amăgit cu o speranţă absurdă; care m-aţi ţinut legănat, adormit cu făgăduieli sterpe, când aş fi putut, printr-o hotărâre extremă, s-o salvez sau cel puţin s-o văd murind în braţele mele; care afectaţi toate resursele inteligenţei, toate puterile materiei; care jucaţi sau, mai bine zis, vă prefaceţi că jucaţi rolul Providenţei şi care n-aţi avut măcar puterea de a da contraotravă unei fete otrăvite? O, domnule, mi-aţi inspira milă dacă nu mi-aţi stârni oroare!

— Morrel...

— Da, mi-aţi spus să pun masca jos; ei bine, bucuraţi-vă, o pun.

Da, când m-aţi urmărit la cimitir v-am răspuns, căci am inima bună; când aţi intrat, v-am lăsat să veniţi până aici... Dar deoarece mi-aduceţi un chin nou, mie care credeam că le-am epuizat pe toate ― conte de Monte-Cristo, mântuitor al lumii, bucuraţi-vă îl veţi vedea pe prietenul dumneavoastră murind.

Şi cu râsul nebuniei pe buze, Morrel se repezi pentru a doua oară spre pistoale.

Palid ca un spectru dar cu ochii scânteietori de fulgere, Monte-Cristo întinse mâna asupra armelor şi îi spuse nechibzuitului:

— Şi eu îţi repet că nu-ţi vei lua viaţa.

— Poftiţi de mă împiedicaţi, răspunse Morrel cu un ultim elan care se frânse ca şi primul de braţul de oţel al contelui.

— Te voi împiedica!

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, în definitiv, ca să vă asumaţi dreptul acesta tiranic asupra unor fiinţe libere şi conştiente? strigă Maximilien.

— Cine sunt eu? repetă Monte-Cristo.

Ascultă:

Eu sunt, urmă Monte-Cristo, singurul om pe lume care are dreptul să-ţi spună: Morrel, nu vreau ca fiul părintelui tău să moară astăzi!

Şi, măreţ, transfigurat, sublim, Monte-Cristo înaintă cu braţele pe piept spre tânărul agitat care, învins fără să vrea de semidivinitatea acestui om, se trase un pas înapoi.

— De ce îmi vorbiţi de părintele meu? îngăimă el; de ce amestecaţi amintirea părintelui meu cu ceea ce mi se întâmplă astăzi?

— Pentru că eu sunt cel care a salvat viaţa părintelui tău într-o zi când vroia să se omoare aşa cum tu vrei să te omori astăzi; pentru că eu sunt omul care a trimis punga surioarei tale şi Faraonul bătrânului Morrel; pentru că eu sunt Edmond Dantès care te-a jucat pe genunchi când erai copil!

Morrel mai făcu un pas înapoi, clătinându-se sufocat, gâfâind, strivit; apoi forţele îl părăsiră şi căzu cu un strigăt puternic în genunchi, la picioarele lui Monte-Cristo.

Pe urmă, deodată, în admirabila lui fiinţă se produse o mişcare de regenerare subită şi completă: se ridică, se năpusti din cameră şi se repezi pe scară, strigând cât îl ţinea glasul:

— Julie! Julie! Emmanuel! Emmanuel!

Monte-Cristo vru să se repeadă după el, dar Maximilien şi-ar fi dat mai degrabă viaţa decât să deschidă uşa contelui.

La strigătele lui Maximilien, Julie, Emmanuel, Penelon şi câţiva servitori alergară înspăimântaţi.

Morrel îl luă de mână şi redeschizând uşa:

— În genunchi! strigă el cu voce sugrumată de plâns: În genunchi! El e binefăcătorul, salvatorul părintelui nostru; el e...

Stătea gata să spună:

— Edmond Dantès.

Contele îl opri, prinzându-i braţul.

Julie se repezi spre mâna contelui, Emmanuel îl sărută ca pe un Dumnezeu tutelar; Morrel căzu pentru a doua oară în genunchi şi bătu parchetul cu fruntea.

Atunci omul de bronz simţi că inima i se dilată în piept, îşi înclină capul şi plânse.

Se auzi în cameră, câteva clipe, un concert de lacrimi şi de gemete sublime care, desigur, pare armonios chiar celor mai dragi îngeri ai Domnului.

Julie abia îşi reveni din emoţia profundă pe care o încercase şi se năpusti din cameră, coborî un etaj, alergă în salon cu o bucurie copilărească şi ridică globul de cristal care ocrotea punga dată de necunoscutul din Allées de Meilhan.

În vremea asta Emmanuel îi spunea contelui cu glas întretăiat:

— O, domnule conte, cum de aţi putut sta până astăzi fără să vă divulgaţi, deşi ne-aţi auzit de atâtea ori vorbind despre binefăcătorul nostru necunoscut, deşi ne-aţi văzut înconjurând o amintire cu atâta recunoştinţă şi adoraţie? E o cruzime faţă de noi şi, aproape că aş îndrăzni să spun, domnule conte, faţă de dumneavoastră.

— Ascultă, prietene, glăsui contele şi pot să te numesc astfel căci, fără să bănuieşti, eşti prietenul meu de unsprezece ani; descoperirea acestui secret a fost pricinuită de un mare eveniment pe care nu trebuie să-l cunoşti.

Dumnezeu îmi este martor că doream să-l îngrop pentru toată viaţa în adâncul sufletului meu; fratele dumitale, Maximilien, mi l-a smuls prin violenţe de care se căieşte, sunt sigur.

Apoi, văzând că Maximilien se trântise într-un jilţ, rămânând totuşi în genunchi:

— Veghează asupra lui, adăugă Monte-Cristo în şoaptă, strângând în mod semnificativ mâna lui Emmanuel.

— De ce? întrebă tânărul uimit.

— Nu pot să-ţi spun; dar veghează asupra lui.

Emmanuel îşi roti ochii în cameră şi zări pistoalele lui Morrel.

Ochii lui se fixară înfricoşaţi asupra armelor pe care le arătă lui Monte-Cristo, ridicând încetişor degetul spre ele.

Monte-Cristo înclină din cap.

Emmanuel făcu o mişcare spre pistoale.

— Lasă-le, spuse contele.

Apoi îndreptându-se spre Morrel, îi luă mâna; pornirile tumultuoase care zgâlţâiseră un moment inima tânărului făcuseră loc unei amorţiri profunde.

Julie urcă; ţinea în mână punga de mătase şi două lacrimi strălucitoare, pline de bucurie, se rostogoleau pe obrajii ei, ca două picături de rouă matinală.

— Iată relicva, spuse ea; să nu vă închipuiţi că îmi este mai puţin scumpă de când salvatorul ni s-a destăinuit.

— Copila mea, răspunse Monte-Cristo îmbujorându-se, dă-mi voie să iau înapoi punga; din momentul când cunoşti trăsăturile chipului meu, nu vreau să fiu reamintit amintirii dumitale decât prin afecţiunea pe care te rog să mi-o acorzi.

— O, nu, nu, vă implor! spuse Julie strângând punga la inimă: s-ar putea să ne părăsiţi într-o zi; din nefericire, ne veţi părăsi într-o zi, nu-i aşa?

— Ai ghicit, doamnă, răspunse Monte-Cristo zâmbind; peste opt zile voi părăsi ţara aceasta unde atâţia oameni care