lui îmbrăţişa porţiunea opusă, Monte-Cristo se apropie cu încă vreo zece paşi fără să fie văzut.

Tânărul îngenunchie.

Cu gâtul încordat, cu ochii aţintiţi şi dilataţi, cu picioarele gata să se arunce la cel dintâi semnal, contele se apropia tot mai mult de Morrel.

Morrel îşi încovoie fruntea până pe piatră, îmbrăţişă grilajul cu ambele mâini şi murmură:

— O, Valentine!

Inima contelui fu zdrobită de explozia acestor două cuvinte; făcu încă un pas şi lovindu-l pe umăr pe Morrel:

— Dragă prietene, glăsui el, te căutam.

Monte-Cristo se aştepta la o izbucnire, la reproşuri, la învinuiri: se înşela.

Morrel se întoarse spre el şi spuse cu un calm aparent:

— Precum vedeţi, mă rugam.

Privirea cercetătoare a lui Monte-Cristo îl examină pe tânăr din creştet până în tălpi.

Pe urmă păru mai liniştit.

— Vrei să te duc la Paris? întrebă el.

— Nu, mulţumesc.

— În sfârşit, doreşti ceva?

— Lăsaţi-mă să mă rog.

Contele se depărtă fără să facă vreo obiecţie, dar se depărtă pentru a ocupa un nou post de unde nu pierdea nici un gest al lui Morrel; acesta se ridică în sfârşit, îşi şterse genunchii înălbiţi de piatră şi porni spre Paris fără să întoarcă o singură dată capul înapoi.

Coborî agale pe strada Roquette.

Dând drumul trăsurii care staţiona la Père-Lachaise, contele îl urmă de la o sută de paşi. Maximilien străbătu canalul şi intră în strada Meslay prin bulevarde.

La cinci minute după ce poarta se închise după Morrel, intră Monte- Cristo.

Julie se afla în faţa grădinii unde privea cu cea mai mare atenţie pe meşterul Penelon care, luându-şi în serios meseria de grădinar, făcea butaşi de trandafiri de Bengal.

— A, domnul conte de Monte-Cristo? exclamă ea cu bucuria pe care o manifesta de obicei fiecare membru al familiei când Monte-Cristo venea în vizită în strada Meslay.

— Maximilien s-a înapoiat, nu-i aşa, doamnă? întrebă contele.

— Mi se pare că l-am văzut trecând, glăsui tânăra femeie; dar, vă rog, chemaţi-l pe Emmanuel.

— Mă iertaţi, doamnă; trebuie să urc numaidecât la Maximilien; am a-i spune ceva de cea mai mare importanţă, răspunse Monte-Cristo.

— Duceţi-vă, spuse ea însoţindu-l cu zâmbetu-i fermecător până când el dispăru pe scară.

Monte-Cristo urcă repede cele două etaje care despărţeau parterul de apartamentul lui Maximilien; când ajunse pe palier, ascultă; nu se auzea nici un zgomot.

Ca în cele mai multe case vechi, locuite de un singur stăpân, palierul nu era închis decât printr-o uşă de sticlă.

Dar în uşa de sticlă nu era nici o cheie. Maximilien se încuiase pe dinăuntru; dincolo de uşă nu putea să se vadă însă, din cauza unei perdele roşii de mătase.

Îngrijorarea contelui se tălmăci printr-o roşeaţă vie, simptomul unei emoţii nu prea obişnuită la omul acesta netulburat.

— Ce să fac? murmură el.

Şi medită o clipă.

— Să sun? glăsui el; o, nu! De multe ori sunetul unei sonerii, adică al unei vizite, accelerează hotărârea celor aflaţi în situaţia în care Maximilien se găseşte desigur în momentul acesta şi atunci zgomotului soneriei îi răspunde alt zgomot.

Monte-Cristo se înfioră din cap până în picioare şi, deoarece hotărârile lui aveau iuţeala fulgerului, izbi cu cotul într-unul din ochiurile uşii de sticlă care zbură în ţăndări; ridică apoi perdeaua şi-l văzu pe Morrel care, la birou, cu o pană în mână, sărise de pe scaun auzind sfărâmăturile geamului.

— Nu e nimic, glăsui contele; iartă-mă, scumpe prieten, am lunecat şi, lunecând, am dat cu cotul în uşă; deoarece s-a spart, profit de ocazie ca să intru la dumneata; nu te deranja, nu te deranja.

Şi, trecând braţul prin geamul spart, contele deschise uşa.

Morrel se ridică, evident contrariat şi veni în întâmpinarea lui Monte- Cristo, nu atât pentru a-l primi, cât pentru a-i ţine calea.

— Nu zău, e vina servitorilor dumitale, spuse Monte-Cristo frecându-şi cotul; parchetele lucesc ca oglinda.

— V-aţi rănit, domnule? întrebă Morrel cu răceală.

— Nu ştiu. Dar ce făceai acolo? scriai?

— Eu?

— Ai degetele pătate de cerneală.

— Într-adevăr, răspunse Morrel, scriam; mi se întâmplă câteodată, deşi sunt militar.

Monte-Cristo înaintă câţiva paşi în cameră. Maximilien fu nevoit să-l lase, dar se luă după el.

— Scriai? reluă Monte-Cristo eu o privire obositoare prin fixitatea ei.

— Am mai avut onoarea să vă spun că da, glăsui Morrel.

Contele zvârli o privire în juru-i.

— Ai pistoale lângă călimară? întrebă el arătând cu degetul, lui Morrel, armele puse pe birou.

— Plec într-o călătorie, răspunse Maximilien.

— Prietene! exclamă Monte-Cristo cu blândeţe infinită în glas.

— Domnule!

— Prietene, dragă Maximilien, te rog nu lua hotărâri extreme.

— Eu, hotărâri extreme? întrebă Morrel înălţând din umeri. Şi vă rog, o călătorie este o hotărâre extremă?

— Maximilien, glăsui Monte-Cristo, să punem de o parte masca pe care o purtăm.

Maximilien, nu mă amăgi cu calmul dumitale de comandă mai mult decât te amăgesc eu cu solicitudinea mea frivolă.

Înţelegi, nu-i aşa, că pentru a face ce am făcut, pentru a da cu cotul în geamuri, a viola secretul camerei unui prieten, că pentru a face toate acestea, trebuia să fiu stăpânit de o nelinişte reală sau, mai bine zis, de o convingere cumplită.

Maximilien, vrei să-ţi iei viaţa!

— O, dar cum vă vin ideile astea, domnule conte? întrebă Morrel tresărind.

— Îţi spun că vrei să-ţi iei viaţa, continuă contele cu acelaşi glas şi iată dovada.

Apropiindu-se de birou ridică fila albă pe care tânărul o zvârlise peste o scrisoare începută şi luă scrisoarea.

Morrel se repezi să i-o smulgă din mâini.

Monte-Cristo prevedea însă mişcarea şi o preveni, apucându-l pe Maximilien de mână şi oprind-o, aşa cum lanţul de oţel opreşte resortul în mijlocul evoluţiei sale.

— Vezi bine că vroiai să-ţi iei viaţa, Morrel, spuse contele; e scris aici.

— Ei şi chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă m-am hotărât să îndrept spre mine ţeava pistolului, cine mă va împiedica? strigă Morrel trecând fără tranziţie de la aparenţa calmului la expresia violenţei.

Cine va avea curajul să mă împiedice? Când voi spune:

Toate speranţele mele sunt năruite, inima mea e zdrobită, viaţa mea e stinsă, în jurul meu nu am decât doliu şi dezgust; pământul a devenit cenuşă; orice glas omenesc mă sfâşie.

Când voi spune:

E un act de milă să mă lăsaţi să mor căci, dacă nu mă lăsaţi să mor, îmi voi pierde mintea, voi deveni nebun.

Haide, spuneţi, domnule, când