— Nătărăule!

Şi împăturind chitanţa lui Monte-Cristo într-un mic portomoneu:

— Vino la amiază, adăugă el, căci la amiază am să fiu departe.

Întoarse apoi zăvoarele de două ori, goli toate sertarele casei, strânse cincizeci de mii de franci în bancnote, arse diferite hârtii, puse altele în evidenţă şi începu să scrie o scrisoare pe care o pecetlui şi deasupra căreia aşternu cuvintele acestea: "Doamnei baroane Danglars".

— Am să o pun astă-seară pe toaleta ei, murmură el.

Apoi scoţând din sertar un paşaport:

— Bun, e încă valabil pentru două luni.

Capitolul XXXI   Cimitirul Père-Lachaise

Domnul de Boville întâlnise într-adevăr convoiul funebru care o ducea pe Valentine la ultimul lăcaş.

Timpul era mohorât şi înnorat; un vânt călduţ încă, dar ucigător pentru frunzele îngălbenite, le smulgea din crengile puţin câte puţin despuiate şi le învârtea deasupra mulţimii imense care umplea bulevardele.

Parizian pur, domnul de Villefort socotea cimitirul Père-Lachaise ca pe singurul vrednic să primească rămăşiţele pământeşti ale unei familii pariziene; celelalte i se păreau cimitire de ţară, hoteluri ale morţii.

Numai la Père-Lachaise un răposat de bună condiţie se putea simţi ca la el acasă.

Cumpărase, precum am văzut, un teren de veci pe care se înălţa monumentul populat aşa de grabnic cu toţi membrii primei sale familii.

Pe frontonul mausoleului se citea: Familia Saint-Méran şi Villefort; căci aşa fusese ultima dorinţă a bietei Renée, mama Valentinei.

Aşadar, spre Père-Lachaise se îndrepta pomposul cortegiu pornit din foburgul Saint-Honoré. Străbătură întreg Parisul, apucară prin foburgul du Temple, apoi pe bulevardele exterioare, până la cimitir. Peste cincizeci de trăsuri de casă urmau douăzeci de trăsuri de doliu, iar în urma celor cincizeci de trăsuri, peste cinci sute de persoane mergeau pe jos.

Aproape toţi erau tineri; pe ei moartea Valentinei îi lovise ca un trăsnet şi, în ciuda aburului glacial al secolului şi a prozaismului epocii, sufereau influenţa poetică a frumoasei, castei, adorabilei fete răpită în floarea tinereţii.

La ieşirea din Paris văzură sosind un vehicul, zorit, tras de patru cai care se opriră brusc, încordându-şi pulpele nervoase ca nişte resorturi de oţel; era domnul de Monte-Cristo.

Contele coborî din caleaşcă şi se amestecă în mulţimea care urma carul funebru pe jos.

Château-Renaud îl zări; coborî îndată din cupeu şi se apropie de el. Beauchamp părăsi de asemeni cabrioleta de piaţă în care se găsea.

Contele privea cu luare-aminte toate golurile mulţimii; vădit lucru, căuta pe cineva.

În sfârşit nu se mai stăpâni.

— Unde e Morrel? întrebă el. Nu ştiţi careva dintre dumneavoastră unde e?

— Ne-am pus şi noi întrebarea aceasta la locuinţa moartei, spuse Château-Renaud, căci nimeni dintre noi nu l-a zărit.

Contele tăcu, dar continuă să privească în juru-i.

În sfârşit, ajunseră la cimitir.

Ochii străpungători ai lui Monte-Cristo cercetară dintr-o privire boschetele de tisă şi de pini şi, în curând, îi pieri orice nelinişte: o umbră se strecurase pe sub carpenii negri şi Monte-Cristo recunoscuse fără îndoială pe cine căuta.

Ştiţi ce înseamnă o înmormântare în magnifica metropolă: grupuri negre, împrăştiate pe aleile albe, liniştea cerului şi a pământului tulburată de trosnetul câtorva crengi rupte, un gard afundat în jurul unui mormânt; apoi cântecul melancolic al preoţilor în care se amestecă, din când în când, un suspin desprins dintr-un tufiş de flori sub care se vede o femeie prăbuşită cu mâinile împreunate.

Umbra remarcată de Monte-Cristo păşi repede printre copacii de dinapoia mormântului Heloïsei şi al lui Abelard, luă loc împreună cu valeţii moartei în fruntea cailor care purtau corpul şi ajunse până în locul hărăzit pentru îngropăciune.

Fiecare privea la ceva.

Monte-Cristo nu privea decât umbra abia remarcată de cei din jurul său.

În două rânduri contele ieşi din şir ca să vadă dacă nu cumva mâinile omului căutau vreo armă ascunsă sub haină.

Când cortegiul stătu, se putu vedea că e Morrel care, cu redingota-i neagră încheiată până la bărbie, cu fruntea-i lividă, cu obrajii scofâlciţi, cu pălăria mototolită în mâinile convulsive, se rezemase de un copac aflat pe o movilă ce domina mausoleul, astfel încât să nu piardă nici unul din amănuntele ceremoniei funebre ce avea să se împlinească.

Totul se desfăşură potrivit obiceiului. Câţiva bărbaţi ― şi, ca întotdeauna, ei erau cei mai puţini impresionaţi ― câţiva bărbaţi rostiră discursuri. Unii deplângeau moartea prematură; alţii stăruiau asupra durerii părintelui; câţiva găsiră mijlocul să arate că fata îl solicitase de mai multe ori pe domnul de Villefort pentru vinovaţii deasupra capului cărora el ţinea paloşul justiţiei; în sfârşit, fură epuizate metaforele înflorite şi imaginile dureroase din versurile lui Malherbe către Dupérier.

Monte-Cristo nu asculta nimic, nu vedea nimic sau, mai bine zis, nu-l vedea decât pe Morrel al cărui calm şi a cărui încremenire alcătuiau un spectacol înfricoşător pentru cel care, singurul, putea să citească în adâncul inimii tânărului ofiţer.

— A, uite-l pe Morrel! îi spuse deodată Beauchamp lui Debray. Pe unde dracu s-a furişat acolo?

Şi îi atrase atenţia şi lui Château-Renaud.

— Ce palid! glăsui acesta tresărind.

— Îi e frig, replică Debray.

— Nu, spuse Château-Renaud cu ton tărăgănat; cred că este emoţionat. Maximilien e un om foarte impresionabil.

— Eh, abia dacă o cunoştea pe domnişoara de Villefort, spuse Debray. Ai declarat singur.

— Într-adevăr. Cu toate acestea mi-aduc aminte că, la balul doamnei de Morcerf, a dansat de trei ori cu ea; ştiţi, conte, balul unde aţi produs atâta efect.

— Nu, nu ştiu, răspunse Monte-Cristo fără să-şi dea seama nici la ce şi nici cui răspundea, ocupat fiind să-l supravegheze pe Morrel ai cărui obraji se roşeau aşa cum se întâmplă celor care îşi reţin respiraţia.

— Discursurile s-au terminat cu bine, domnilor, rosti contele brusc.

Şi dădu semnalul plecării, dispărând fără să se ştie pe unde a trecut.

Ceremonia mortuară era încheiată, asistenţii porniră înapoi spre Paris.

Numai Château-Renaud îl căută o clipă pe Morrel din ochi; dar, în timp ce se uitase după contele care se depărta, Morrel îşi părăsise locul, astfel că, după ce l-a căutat zadarnic, Château-Renaud s-a luat după Debray şi Beauchamp.

Monte-Cristo se aruncase într-un tufiş şi, tăinuit dinapoia unui mormânt mare, pândea cea mai neînsemnată mişcare a lui Morrel care se apropiase, puţin câte puţin, de mausoleul părăsit de curioşi şi apoi de gropari.

Morrel privi în juru-i pe îndelete şi vag; dar, în momentul când privirea