ne făceam puţin timp liber, dădeam cu toţii o mână de ajutor la curăţatul zăpezii. Doctorul cel ciudat, domnul Miyata, a venit iar la masa noastră într-o seară şi ne-a explicat de ce degetul mijlociu de la mână este mai lung decât arătătorul, în timp ce la picior situaţia este exact inversă. Portarul, Omura, mi-a vorbit iar despre carnea de porc din Tokyo. Reiko s-a bucurat teribil de discurile pe care i le-am adus de la oraş. A transcris câteva melodii pe partituri şi apoi le-a interpretat la chitară.

  Naoko era şi mai puţin vorbăreaţă decât fusese prima oară. Când eram toţi trei împreună, stătea doar pe canapea şi zâmbea. Vorbea Reiko şi pentru ea.

  — Nu te-ngrijora, îmi spunea Naoko. Mă aflu într-unui din momentele când prefer să vă ascult decât să vorbesc.

  Reiko şi-a făcut de lucru pe-afară ca să mă lase singur cu Naoko. I-am sărutat gâtul, umerii şi sânii, iar ea mi-a provocat orgasmul, cu degetele ei, ca şi data trecută. Am ţinut-o apoi în braţe, strâns, şi i-am spus că am trăit două luni cu senzaţia pe care mi-o lăsase data trecută şi că m-am masturbat gândindu-mă la ea.

  — Nu te-ai culcat cu nici o fată? m-a întrebat ea.

  — Nici măcar una.

  — Bine, atunci o să-ţi mai las o amintire.

  S-a lăsat mai jos, mi-a sărutat penisul şi apoi l-a luat în gură, plimbându-şi limba pe el. Părul ei lung şi drept se unduia pe burta mea cu fiecare mişcare a buzelor. Am ejaculat a doua oară.

  — O să ţii minte ce ţi-am făcut? a întrebat.

  — Bineînţeles, am zis. O să ţin minte toată viaţa. Am ţinut-o strâns în braţe. Mi-am băgat mâna în chiloţii ei şi i-am atins vaginul uscat, dar Naoko a dat din cap şi mi-a îndepărtat mâna. Am rămas îmbrăţişaţi, fără să scoatem vreun cuvânt.

  — La sfârşitul anului şcolar intenţionez să plec din cămin şi să-mi caut un apartament, am zis. M-am săturat de viaţa de cămin. Dacă o să muncesc în continuare, o să reuşesc să mă descurc. N-ai vrea să vii să stai cu mine la Tokyo, aşa cum ţi-am mai sugerat şi altădată?

  — Îţi mulţumesc mult. Sunt foarte fericită că te gândeşti la mine şi-mi faci astfel de propuneri, spuse Naoko.

  — Nu vreau să spun că e rău aici. E linişte, mediul ambiant este perfect şi Reiko este o persoană minunată, dar nu e un loc în care să stai prea multă vreme. E făcut pentru şederi lungi şi nu e cazul tău. Cu cât stai mai mult aici, cu atât o să-ţi fie mai greu să pleci.

  Naoko şi-a întors capul spre fereastră, fără să spună nimic. Nu se vedea decât zăpadă. Zăpadă şi iar zăpadă. Norii groşi atârnau greu şi singurul spaţiu neacoperit de zăpadă era cel dintre nori şi pământ.

  — Ai tot timpul să te gândeşti, am spus eu. Orice s-ar întâmpla, mă mut la sfârşitul lunii martie. Dacă te hotărăşti să vii la mine, te aştept oricând cu braţele deschise.

  Naoko a dat din cap. Am îmbrăţişat-o, uşor, de parcă aş fi ţinut în mâini un bibelou fragil, iar ea şi-a pus mâinile pe după umerii mei. Eram în pielea goală, Naoko avea pe ea doar chiloţii albi. Trupul ei era atât de frumos, încât l-aş fi privit toată ziua fără să mă satur.

  — De ce nu mă excit? întrebă Naoko cu glas încet. Mi s-a întâmplat doar atunci… unica dată din viaţă… În ziua în care am împlinit douăzeci de ani, în aprilie… În noaptea când m-ai ţinut în braţe. Ce se întâmplă oare cu mine?

  — E doar o problemă psihică. Ai răbdare, o să treacă.

  — Am numai probleme psihice, spuse Naoko. Ce se întâmplă dacă nu mă mai fac niciodată bine, dacă nu o să mă pot culca cu tine? O să continui să mă iubeşti? O să-ţi fie suficiente doar degetele şi buzele sau o să-ţi rezolvi problemele culcându-te cu alte fete?

  — Sunt optimist din naştere, am zis.

  Naoko s-a ridicat în pat, şi-a pus un tricou şi peste el o cămaşă groasă, iar apoi şi-a tras pantalonii pe ea. M-am îmbrăcat şi eu.

  — Lasă-mă să mă mai gândesc şi o să te gândeşti şi tu, spuse Naoko.

  — Bine. Buzele… să ştii că au fost absolut grozave!

  Naoko s-a înroşit uşor şi mi-a zâmbit.

  — La fel spunea şi Kizuki, mărturisi ea.

  — Aveam gusturi şi păreri asemănătoare, am subliniat eu, cu un zâmbet.

  Ne-am aşezat la masa din bucătărie, faţă-n faţă, am băut cafea şi am vorbit despre vremuri trecute. A început să povestească mai multe despre Kizuki, cu toate că se poticnea şi-şi alegea cu greu cuvintele. Din când în când ningea, apoi iar se oprea, dar cerul nu s-a înseninat deloc în cele trei zile cât am stat acolo. La plecare, i-am spus că intenţionez să o vizitez iar în martie. Am mai strâns-o o dată în braţe, aşa îmbrăcat, şi am sărutat-o pe buze.

  — La revedere! zise Naoko.

  — un an ce punea capăt adolescenţei mele, un an ce avea să-mi poarte paşii spre o nouă mlaştină. Am dat examenele de sfârşit de an şi le-am trecut destul de bine. Dacă n-ai ce face şi te duci tot timpul la cursuri, n-ai cum să nu iei examenele, chiar dacă nu mai înveţi în preajma lor.

  La cămin au fost câteva probleme serioase. Nişte indivizi, care făceau parte dintr-un grup de activişti suspecţi, au păstrat coifurile şi bastoanele de fier în camerele lor. S-au luat la harţă cu gardienii campusului, conduşi de şeful căminului şi, ca urmare, doi au fost răniţi şi şase daţi afară din cămin. Incidentul a avut urmări multă vreme, dând naştere la neînţelegeri zilnice. Atmosfera din cămin era apăsătoare şi toată lumea era cu nervii în pioneze. Era cât