De pildă, timp de patru ani după aprobarea deciziei din 1954 a Curţii Supreme de a elimina segregaţia din toate şcolile publice, afro-americanii au fost ţinta a 530 de acte de violenţă (intimidare directa a copiilor afro-americani şi a părinţilor, atacuri cu bombe şi incendii) concepute pentru a împiedica desegregaţia şcolilor.

  Această violenţă a generat percepţia unui altfel de regres în evoluţia afro-americanilor. Pentru prima dată după anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial, când aveau loc în medie 76 de linşaje pe an, afro-americanii au trebuit să fie preocupaţi de siguranţa familiilor lor.

  Acest nou val de violenţă nu a fost limitat doar la domeniul educaţiei. Demonstraţiile paşnice pentru drepturi civile se confruntau frecvent cu mulţimi ostile şi poliţie.

  Încă un tip de regres a apărut în privinţa veniturilor familiilor de culoare. În 1962, aceste venituri au scăzut la 74% din cele ale unei familii albe cu educaţie asemănătoare.

  Davies argumentează că aspectul cel mai semnificativ al acestui procentaj nu este acela că el a reprezentat o creştere pe termen lung a prosperităţii faţă de nivelul anilor patruzeci, ci că era un declin pe termen scurt faţă de nivelul mult mai mare de la mijlocul anilor cincizeci.

  În anul următor au avut loc răzmeriţele din Birmingham şi apoi, într-o succesiune rapidă, o mulţime de demonstraţii violente care au pavat drumul spre mişcările sociale majore din Watts, Newark şi Detroit.

  Respectând modelul istoric al revoluţiilor, afro-americanii din Statele Unite au devenit mai rebeli atunci când progresele recent obţinute au fost cumva atenuate. Acest model oferă o lecţie valoroasă pentru legiuitori: când vine vorba de libertăţi, este mai periculos să le acorzi pentru o vreme şi apoi să le retragi decât să nu le acorzi deloc. Problema cu care se confruntă un guvern care caută să îmbunătăţească statutul politic şi economic al unui grup asuprit în mod tradiţional, este aceea că acordă libertăţi care nu au mai fost acordate înainte. Iar dacă aceste libertăţi abia acordate devin mai puţin disponibile, va trebui plătit un preţ deosebit de mare.

  Putem cerceta evenimentele mult mai recente din fosta Uniune Sovietică pentru a obţine dovezi că această regulă de bază funcţionează peste tot la fel.

  După decenii de represiune, Mihail Gorbaciov a început să acorde populaţiei noi libertăţi, privilegii şi opţiuni prin intermediul politici de glasnost şi perestroika. Alarmat de direcţia în care mergea ţara lor, un mic grup de funcţionari din guvern, armată şi KGB au pus la cale o lovitură de stat, punându-l pe Gorbaciov sub arest la domiciliu şi anunţând, pe 19 august 1991, că ei au preluat puterea şi voiau să reinstaureze vechea ordine. Majoritatea oamenilor din lume şi-au imaginat că oamenii din fosta Uniune Sovietică, cunoscuţi pentru tendinţa lor caracteristică de a se supune, vor ceda pasiv aşa cum făcuseră întotdeauna.

  Editorul revistei Time, Lance Morrow, a descris astfel propria sa reacţie: „La început, lovitura de stat a părut să confirme tradiţia. Ştirile au provocat un şoc mohorât urmat imediat de un sentiment de resemnare dezamăgită: fireşte, fireşte, ruşii trebuiau să se întoarcă la ceea ce erau ei în mod esenţial, la tradiţiile lor. Gorbaciov şi glasnostul lui erau o aberaţie; lucrurile reveneau la inevitabila normalitate.”

  Dar acelea nu erau timpuri normale. Gorbaciov nu guvernase în tradiţia ţărilor sau a lui Stalin sau a oricăruia din şirul de conducători opresivi de după război care nu permiseseră maselor nici măcar o boare de libertate. El le-a acordat anumite drepturi şi opţiuni. Iar atunci când aceste noi libertăţi acordate au fost ameninţate, poporul a sărit la fel cum sare un câine dacă cineva încearcă să-i ia osul proaspăt din gură.

  În câteva ore de la anunţul făcut de complotişti, mii de oameni erau în stradă ridicând baricade, înfruntând trupele înarmate, înconjurând tancurile şi sfidând starea de asediu. Răzmeriţa a fost atât de rapidă, masivă şi unitară în manifestarea opoziţiei faţă de retragerea drepturilor câştigate prin politica de glasnost încât, după trei zile de tulburări, complotiştii uimiţi au abandonat, predând puterea şi implorând iertarea preşedintelui Gorbaciov.

  Dacă ar fi învăţat istorie – sau psihologie – complotiştii nu ar mai fi fost surprinşi de valul de rezistenţă populară care i-a măturat de la putere. Din poziţia favorabilă oferită de oricare dintre aceste discipline, ei ar fi putut învăţa o lecţie care rămâne întotdeauna valabila: libertăţile o dată acordate, nu vor fi cedate fără luptă.

  Lecţia este valabilă şi pentru politica de familie. Părintele care acordă privilegii sau impune reguli într-un mod dezordonat invită la nesupunere deoarece acordă copilului libertăţi fără să-şi dea măcar seama. Părintele care interzice numai din când în când copilului să mănânce dulciuri între mese acordă acestuia, în fapt, libertatea de a mânca oricând asemenea dulciuri.

  Mai târziu, aplicarea regulii devine o problemă mult mai dificila şi explozivă deoarece copilului nu-i lipseşte un drept pe care nu l-a avut niciodată, ci pierde un drept deja acordat. După cum am văzut în cazul libertăţilor politice, ca şi în cazul fursecurilor cu ciocolată (deosebit de adecvat din punctul de vedere al acestei discuţii), oamenii percep lucrurile ca fiind mai atractive atunci când devin, la un moment dat, mai puţin disponibile decât dacă ar fi fost tot timpul mai puţin disponibile.

  Prin urmare, nu ar trebui să fim surprinşi când cercetările arată că părinţii care aplică disciplina inconsecvent vor avea copii neascultători.119

  Să revenim la studiul cu fursecurile cu ciocolată pentru o mai bună înţelegere a modului cum reacţionăm faţă de raritate. Am văzut deja din rezultatele studiului că fursecurile oferite în cantitate mică au fost apreciate mai favorabil decât cele oferite din abundenţă şi că, în cazul reducerii recente a cantităţii de fursecuri, aprecierea a fost şi mai favorabilă. În acest ultim caz, fursecurile care au obţinut cea mai bună apreciere au fost acelea care au devenit mai puţin disponibile datorită cererii sporite pentru ele.

  Am amintit că, în