Factotum citește romane online gratis pdf 📖

Charles Bukowski

Factotum

Pentru John & Barbara Martin.

„Romancierul nu-şi doreşte să vadă leul mâncând iarbă. El îşi dă seama că unul şi acelaşi Dumnezeu i-a creat şi pe lup, şi pe miel, apoi a zâmbit «văzând că toate câte a făcut erau bune»."

Andre Gade

Am ajuns în New Orleans pe ploaie, la 5 dimineaţa. O vreme am stat aiurea în staţia de autobuz, dar oamenii mă deprimau, aşa că mi-am luat valiză şi am ieşit afară în ploaie şi am început să merg. Habar n-aveam unde se află mahalaua cu pensiunile ei.

Aveam o valiză din carton făcută ferfeniţă. Fusese odată neagră, dar învelişul negru se cojise şi lăsa să se vadă cartonul galben, încercasem să rezolv problema spoind cu cremă de pantofi neagră cartonul care se zărea. Cum mergeam prin ploaie, vopseaua începu să curgă şi, fără să vreau, fiindcă o tot mutăm dintr-o mână în alta, valiza mi se freca de pantaloni şi mi-i umplea de dâre negre.

În fine, un oraş nou. Poate o să am baftă de data asta.

Ploaia se opri şi ieşi soarele. Eram în cartierul negrilor. Am mers încet mai departe.

– Hei, gunoi alb ce eşti! Mi-am pus valiza jos. O mulatră cu pielea gălbuie stătea pe treptele unei verande, legănându-şi picioarele. Era chiar bună.

– Pst, gunoi alb ce eşti! N-am zis nimic. Am rămas în picioare, uitându-mă la ea.

– Ce zici de una pe la buci, gunoi alb ce eşti?

Se hlizea la mine. Stătea picior peste picior şi îşi izbea gambele; avea tocuri înalte, picioare frumoase, dădea din ele şi râdea. Mi-am ridicat valiză şi am început să mă apropii de ea, urcând pe alee. Pe când mă apropiam, am băgat de seamă că perdeaua unei ferestre din stânga mea se dă uşor la o parte. Am zărit o moacă de negru. Semăna cu Jersey Joe Wolcott. Am făcut cale întoarsă spre trotuar. Râsul ei m-a urmărit de-a lungul străzii.

Locuiam într-o cameră la etajul al doilea, peste drum de un bar. Barului îi zicea The Gangplank Cafe. Din camera mea puteam să văd prin uşile deschise interiorul barului. Erau nişte feţe dure pe-acolo, nişte feţe interesante. Noaptea stăteam în cameră şi beam vin şi mă uitam la feţele din bar, în vreme ce banii se duceau. Ziua făceam lungi plimbări leneşe. Mă zgâiam la pescăruşi ore în şir. Mâncăm doar o dată pe zi, ca să mă ţină mai mult banii. Am găsit o cafenea jegoasă cu un proprietar jegos, dar îţi luai acolo un mic dejun pe cinste - clătite, fulgi de ovăz, cârnaţi - la un preţ de nimic.

Într-o zi, am ieşit ca de obicei din casă şi am hoinărit pe străzi. Mă simţeam fericit şi relaxat. Soarele era foarte plăcut. Blând. Era pace în aer. Cum mă apropiam de mijlocul clădirii, am dat peste un om care stătea în faţa unui atelier. Am trecut pe lângă el.

– Hei, FRATE! M-am întors pe călcâie.

– Îţi cauţi de lucru?

Am mers până în dreptul Iui. Peste umărul său, am putut vedea o încăpere mare şi întunecoasă. Bărbaţi şi femei stăteau în picioare la o masă lungă. Ţineau în mâini ciocane cu care sfărâmau nişte chestii aflate în faţa lor. În întunecime, chestiile alea păreau nişte moluşte. Miroseau ca moluştele. M-am răsucit pe călcâie şi am plecat mai departe.

Mi-am adus aminte cum taică-meu venea seara acasă şi vorbea cu maică-mea despre slujbă. Discuţia despre slujbă începea când el intră pe uşă, se prelungea la cină şi se sfârşea în dormitor, unde tata striga „Stingerea!" la 8 p.m., ca să se poată odihni şi reface pentru următoarea zi de muncă. Slujba era singurul subiect de discuţie.

La colţ, m-a oprit alt om.

– Ascultă, prietene... Începu.

– Da? am zis.

– Ascultă, sunt veteran din primul război mondial. Mi-am riscat viaţa pe front pentru ţara asta, dar nimeni nu vrea să mă angajeze, nimeni nu vrea să-mi dea o slujbă. Nu apreciază faptele mele. Mi-e foame, ajută-mă cu ceva...

– Nu lucrez.

– Nu lucrezi?

– Nu.

Am mers mai departe. Am traversat strada.

– Minţi! strigă el. Ştiu că lucrezi. Ştiu că ai o slujbă!

Câteva zile mai târziu, îmi căutam una.

În spatele biroului se afla un om cu aparat auditiv, iar firul îi cobora de-a lungul feţei până sub cămaşă, unde îşi ţinea ascunsă bateria, încăperea era întunecoasă şi confortabilă. Bărbatul purta un costum maro tocit, o cămaşă albă şifonată şi o cravată roasă la capăt, îl chema Heathercliff.

Văzusem anunţul în ziarul local şi firma cu pricina era chiar lângă mine.

Avem nevoie de un tânăr ambiţios, motivat şi cu perspective de viitor. Exper. nu este necesară. Iniţial la camera de livrări cu posibilităţi de promovare.

Am aşteptat afară împreună cu alţi cinci sau şase tineri, toţi silindu-se să pară ambiţioşi. Ne completaserăm cererile de angajare şi acum aşteptam. Am fost ultimul strigăt.

– Domnule Chinaski, ce v-a făcut să părăsiţi compania căilor ferate?

– Păi, nu vedeam nici un viitor în căile ferate.

– Au sindicate bune, îngrijire medicală, pensii.

– La vârsta mea, pensia aproape că poate fi considerată superfluă.

– De ce aţi venit la New Orleans?

– În Los Angeles aveam prea mulţi prieteni şi simţeam că îmi cam pun beţe în roate în carieră. Am vrut să mă duc undeva unde să mă pot concentra nestingherit.

– Cum putem şti că nu o să plecaţi şi de la noi?

– S-ar putea să plec.

– De ce?

– În anunţul dumneavoastră se preciza că există un viitor pentru un om ambiţios. Dacă n-o să fie nici un viitor aici, atunci va trebui să plec.

– De ce nu v-aţi bărbierit? Aţi pierdut un pariu?

– Încă nu.

– Încă nu?

– Nu; am pus pariu cu proprietarul că pot să-mi găsesc o slujbă într-o singură zi, chiar şi cu barba asta.

– Bine, o să vă contactăm noi, - N-am telefon.

– E-n regulă, domnule Chinaski. M-am întors în camera mea. Am coborât în holul murdar şi am făcut o baie fierbinte. Pe urmă m-am îmbrăcat şi am ieşit să-mi cumpăr o sticlă de vin. Am venit înapoi şi m-am aşezat la fereastră bând şi privind la oamenii din bar