Femei descarcă carți de dragoste online gratis .Pdf 📖

Charles Bukowski

Femei

Acest roman este pură ficţiune şi nici un personaj nu intenţionează să portretizeze vreo persoană sau vreo combinaţie de persoane în viaţă sau decedate.

1

1.

Aveam 50 de ani şi nu mă mai culcasem cu o femeie de patru ani. N-aveam nici o prietenă. Mă uitam după femei pe stradă sau oriunde le vedeam, însă le priveam fără vreo dorinţă şi cu un sentiment al inutilităţii. Mă masturbam în mod regulat, dar ideea de a avea o relaţie cu o femeie - chiar şi fără implicaţii sexuale - îmi depăşea imaginaţia. Aveam o fiică de şase ani, din afara căsătoriei. Locuia cu maică-sa şi plăteam pensie alimentară. Fusesem căsătorit cu ani în urmă, la vârsta de 35 de ani. Mariajul durase doi ani şi jumătate. Nevastă-mea a fost cea care a hotărât să divorţăm. Fusesem îndrăgostit o singură dată. Era alcoolică şi a murit la 48 de ani, când eu aveam 38. Nevastă-mea fusese cu 12 ani mai tânără decât mine. Cred că şi ea e moartă acum, deşi nu sunt sigur. Mi-a scris câte o scrisoare lungă, de Crăciun, timp de şase ani după divorţ. Nu i-am răspuns niciodată...

Nu ştiu sigur când am văzut-o prima oară pe Lydia Vance. Să fi fost cu vreo şase ani în urmă, când tocmai îmi dădusem demisia din slujba pe care o aveam de doisprezece ani ca funcţionar la poştă şi încercam să devin scriitor. Eram îngrozit şi beam mai mult ca niciodată. Încercam să scriu primul meu roman. Beam câte o stacană de whiskey şi o duzină de cutii de bere în fiecare noapte, în timp ce lucrăm. Fumam trabucuri ieftine şi băteam la maşină şi beam şi ascultam muzică clasică la radio până dimineaţa. Îmi propusesem să scriu zece pagini pe noapte, dar nu ştiam decât a doua zi câte am scris. Mă trezeam dimineaţa, vomitam, apoi mă duceam până în camera din faţă şi mă uitam pe canapea să văd câte pagini erau acolo. Mă aşteptam întotdeauna să văd cele zece. Uneori erau 17, 18, 23, 25 de pagini. Desigur, ce scriam în fiecare noapte trebuia refăcut sau aruncat. Mi-a luat douăzeci şi una de nopţi ca să-mi termin primul roman.

Proprietarii casei unde stăteam, şi care locuiau în spate, credeau că sunt ţicnit. În fiecare dimineaţă când mă trezeam, găseam o pungă mare de hârtie în faţa uşii. Conţinutul varia, dar înăuntru erau mai ales roşii, ridichi, portocale, ceapă verde, conserve cu supă, ceapă roşie. Le mâncăm şi bem bere în fiecare noapte, până la patru sau cinci dimineaţa. Bătrânul avea obiceiul să leşine, iar bătrâna şi cu mine ne ţineam de mină şi, din când în când, o pupam. Întotdeauna în dreptul uşii o pupam mai apăsat. Era îngrozitor de ridată, dar n-avea ce să facă. Era catolică şi arăta simpatic atunci când îşi punea pălăria ei roz şi se ducea la biserică duminică dimineaţă.

Cred că am întâlnit-o pe Lydia Vance când mi-am citit poemele prima oară în public. Asta se întâmpla la librăria Podul mobil de pe bulevardul Kenmore. Mă simţeam din nou îngrozit. Superior şi, totuşi, îngrozit. Când am intrat, nu mai erau locuri decât în picioare. Peter, care se ocupa de librărie şi trăia cu o negresă, avea o grămadă de bancnote în faţa lui.

– Fir-ar să fie, mi-a zis el, dacă întotdeauna ar fi aşa aglomerat aici, aş face rost de bani pentru încă o excursie în India!

Am intrat şi lumea a început să aplaude. Eram pe cale să-mi pierd virginitatea, în ceea ce priveşte lectura în public.

Am citit timp de jumătate de oră şi apoi am cerut o pauză. Eram încă treaz şi puteam simţi ochii aţintiţi asupra mea de undeva din întuneric.

Câţiva indivizi au venit să stea de vorbă cu mine. Apoi, într-o clipă de răgaz, m-a abordat şi Lydia Vance. Stăteam la o masă şi beam bere. S-a proptit de marginile mesei, s-a aplecat şi m-a privit. Avea părul şaten şi lung, un nas proeminent, iar cei doi ochi parcă nu semănau unul cu celălalt. Dar degaja vitalitate - ştiai că se află acolo. Am simţit între noi vibraţii. Unele dintre ele erau confuze şi nu tocmai pozitive, dar existau. M-a privit, am privit-o şi eu la rândul meu. Lydia Vance purta o jachetă de cowboy din piele întoarsă, cu nişte franjuri la guler.

Avea ţâţe mişto. I-am spus:

– Mi-ar plăcea să-ţi smulg franjurile alea de pe hăinuţă - am putea începe de acolo!

Lydia s-a îndepărtat. Se pare că n-a ţinut treaba. Niciodată nu ştiu ce să spun doamnelor. Dar avea un posterior! Se vedea legănându-se prin blugii strâmţi şi l-am admirat, în vreme ce se îndepărta.

Am terminat şi partea a doua a lecturii şi am uitat de Lydia, la fel cum uitam de femeile pe lângă care treceam pe stradă. Mi-am luat banii, am semnat pe nişte şerveţele, pe câteva foi de hârtie, apoi am plecat şi m-am întors acasă cu maşina.

Încă mai lucram în fiecare noapte la primul meu roman. Niciodată nu mă apucam de scris mai devreme de 6:18 după-amiaza. Asta când obişnuiam să semnez condica la poştă. Era ora şase când au sosit: Peter şi Lydia Vance. Am deschis uşa. Peter a zis:

– Ia uite, Henry, ce ţi-am adus!

Lydia a sărit pe măsuţa de cafea. Blugii ei păreau mai mulaţi ca niciodată. Şi-a scuturat părul lung, castaniu. Era nebună; era miraculoasă. Pentru prima oară, chiar m-am gândit că aş putea face dragoste cu ea. A început să recite poezii. De-ale ei. Erau foarte proaste. Peter a încercat s-o oprească.

– Nu! Nu! Poezia cu rimă n-are ce să caute în casa lui Henry Chinaski.

– Las-o în pace, Peter.

Voiam să-i admir fesele. Încălecase vechea măsuţă de cafea. Apoi a dansat. Şi-a unduit braţele. Poeziile erau îngrozitoare, trupul şi nebunia, nu. Lydia a sărit de pe masă.

– Ţi-a plăcut, Henry?

– Ce?

– Poezia.

– Nu prea.

Lydia a rămas aşa, cu foile în mâna. Peter i-a înşfăcat braţul.

– Să ne futem, hai să ne futem! i-a zis el.

Ea l-a împins.

– Bine, a