– N-ai decât. Am maşina mea, a zis Lydia. Pot să mă întorc şi singură.

Peter a luat-o spre uşă. Acolo s-a oprit şi s-a întors.

– Bine, Chinaski! Să nu uiţi ce ţi-am adus!

A trântit uşa şi a dispărut. Lydia s-a aşezat pe canapea, lângă uşă. M-am aşezat cam la jumătate de metru de ea. Am privit-o. Arăta minunat. Mi-era teamă. Am întins mana şi i-am atins părul lung.

Părea fermecat. Mi-am tras mâna înapoi.

– Tot părul ăsta e al tău cu adevărat? am întrebat. Ştiam că aşa este.

– Da, a zis ea.

Mi-am pus mâna sub bărbia ei şi, foarte neîndemânatic, am încercat să-i întorc capul către mine. N-aveam încredere în astfel de situaţii. Am sărutat-o uşor.

Lydia a sărit în picioare.

– Trebuie să plec. Plătesc o doică la copii.

– Ascultă, mai rămâi puţin, îţi dau eu banii.

– Nu, nu pot, trebuie să plec.

S-a îndreptat spre uşă. Am urmat-o. A deschis uşa. Apoi s-a întors. Am întins mâna după ea pentru ultima oară. Ea şi-a ridicat faţa şi mi-a oferit un pupic minuscul. Apoi s-a îndepărtat şi mi-a pus în mână nişte foi bătute la maşină. Uşa s-a închis. M-am aşezat pe canapea cu hârtiile în mâna şi am ascultat cum îşi porneşte maşina.

Paginile cu versuri erau capsate la un loc, xeroxate şi purtau titlul EAAAA. Am citit câteva. Erau interesante, pline de umor şi senzualitate, dar prost scrise. Erau semnate de Lydia şi de cele trei surori ale ei - toate atât de vesele, de curajoase şi de sexy. Am aruncat foile de hârtie şi am deschis sticla de whiskey. Afară era întuneric. La radio se transmitea mai ales Mozart, şi Brahms şi Bee.

2.

După o zi sau două, am primit prin poştă o poezie de la Lydia. Era un poem care începea aşa:

Ieşi afară, bătrâne spiriduş,

Ieşi din gaura ta întunecată, bătrâne spiriduş,

Ieşi la soare cu noi şi

Lasă-ne să-ţi punem margarete în păr...

Poemul continua să-mi spună ce bine ar fi să dansez pe câmp cu zâne care mi-ar dărui bucurie şi adevărata cunoaştere. Am pus scrisoarea într-un sertar.

În dimineaţa următoare, m-a trezit un ciocănit în geamul uşii de la intrare. Era 10:30.

– Cară-te, am zis.

– Sunt eu, Lydia.

– Aha. Stai o clipă.

Mi-am pus o cămaşă, nişte pantaloni şi am deschis uşa. Apoi am fugit în baie şi am vomitat. Am încercat să mă spăl pe dinţi, dar n-am făcut decât să vomit din nou - gustul dulce al pastei de dinţi mi-a întors stomacul pe dos. Mi-am făcut apariţia.

– Ţi-e rău, a zis Lydia. Vrei să plec?

– O, nu. Mi-am revenit. Ăsta e felul meu de a mă trezi dimineaţa.

Lydia arăta bine. Lumina trecea prin perdea şi o făcea să strălucească. Avea o portocală în mină, pe care o tot aruncă în aer. Portocală se învârtea prin dimineaţa însorită.

– Nu pot să rămân, a zis ea, dar vreau să te rog ceva.

– Desigur.

– Sunt sculptoriţă. Vreau să-ţi sculptez capul.

– Bine,

– Va trebui să vii la mine. N-am atelier. Va trebui s-o facem acasă la mine. Asta n-o să-ţi dea emoţii, nu-i aşa?

– Nu.

Mi-am notat adresa şi indicaţii despre modul în care puteam ajunge acolo.

– Încearcă să ajungi pe la 11 dimineaţă. Copiii se întorc de la şcoală pe la mijlocul după-amiezii şi Îmi distrag atenţia de la lucru.

– O să fiu acolo pe la 11, i-am spus.

Stăteam în faţa Lydiei, în colţul camerei unde obişnuia să-şi ia micul dejun. Între noi, pe masă, era o movilă de lut. A început să pună întrebări.

– Părinţii tăi mai trăiesc?

– Nu.

– Îţi place L.A.-ul?

– E oraşul meu preferat.

– De ce scrii despre femei aşa cum scrii?

– Cum adică?

– Ştii tu.

– Nu, nu ştiu.

– Păi, cred că e de-a dreptul scandalos ca un bărbat care scrie aşa de bine ca tine să nu ştie nimic despre femei.

N-am răspuns.

– Fir-ar să fie! Ce a făcut Liza cu...?

A început să caute prin cameră.

– Ah, fetiţele astea care n-au altceva mai bun de făcut decât să se joace cu uneltele mamei! Lydia a găsit altceva. Am să mă descurc cu asta. Nu te mişca acum. Relaxează-te, dar nu te mişca.

Ţineam faţa îndreptată spre ea. Lucra la movilă de lut cu o unealtă de lemn care avea în vârf o buclă de sârmă. A agitat unealta către mine, pe deasupra grămezii de lut. Am urmărit-o. Ochii ei m-au privit. Erau mari, căprui închis. Chiar şi ochiul ei defect, cel care nu prea se potrivea cu celălalt, arăta bine. Am privit-o la rândul meu. Lydia s-a apucat de lucru. Timpul a trecut. Eram ca în transă.

Apoi a zis:

– Ce-ar fi să facem o pauză? Vrei o bere?

– Da.

S-a ridicat să se ducă la frigider, iar eu am urmat-o. A scos sticla şi a închis uşa. Când s-a întors, am prins-o de mijloc şi am tras-o spre mine. Mi-am lipit gura şi trupul de al ei. Ea ţinea berea cu mâna întinsă, peste umărul meu. Am sărutat-o. Am mai sărutat-o o dată. Lydia m-a împins.

– Gata, a zis, ajunge. Avem treabă.

Ne-am aşezat din nou şi eu mi-am băut berea, în timp ce Lydia a fumat o ţigară, cu lutul între noi. Apoi a sunat soneria. Lydia s-a ridicat. A apărut o grăsană cu privirea agitată, rugătoare.

– Ea e sora mea, Glendoline.

– Bună.

Glendoline şi-a tras un scaun şi a început să vorbească. Neică, da' ce mai vorbea! Sfinx sau piatră să fi fost, şi tot ar fi vorbit. M-am întrebat când o să obosească şi o să plece. Chiar şi atunci când am renunţat s-o mai ascult, parcă m-ar fi lovit întruna mingi de ping-pong. Glendoline n-avea noţiunea timpului şi nu-i trecea prin cap că s-ar putea să deranjeze. A continuat să trăncăne.

– Ascultă, i-am zis în cele din urmă, când ai de gând să pleci?

Apoi s-a pornit o scenă ca între surori. Au început să dea din fleancă. Amândouă stăteau în picioare, fluturându-şi braţele una spre alta. Vocile au devenit tot mai stridente. S-au ameninţat cu bătaia. În cele din urmă - aşa, ca spre sfârşitul lumii -, Glendoline a făcut o rotire a bustului