Cărți «Factotum citește romane online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
DOMNULE H. CHINASKI. PREZENTAŢI-VĂ LA LUCRU MÂINE DIMINEAŢĂ LA ORA 8 A.M. R. M. HEATHERCLIFF CO.
Era o firmă de distribuţie a revistelor, iar noi stăteam la masa de împachetat şi verificam comenzile ca să vedem dacă facturile coincid cu cantităţile. Pe urmă semnam facturile şi fie împachetam comanda pentru expediere în afara oraşului, fie puneam de o parte revistele pentru distribuţia locală cu camionul. Munca era uşoară şi monotonă, însă angajaţii erau într-o stare de agitaţie continuă, îşi făceau griji pentru slujbele lor. Era un amestec de femei şi bărbaţi tineri şi nici urmă de vreun şef de echipă. După câteva ore, izbucni o ceartă între două femei. Ceva legat de reviste, împachetam cărţi umoristice şi ceva mergea prost în partea cealaltă a mesei. Femeile deveneau tot mai violente pe măsură ce scandalul lua proporţii.
– Uitaţi ce e, am zis, cărţile astea nu fac doi bani, aşa că nu vă mai certaţi din cauza lor.
– Cum zici tu, spuse una din femei, ştim noi că te crezi prea bun pentru munca asta.
– Prea bun?
– Da, din felul cum te porţi. Crezi că n-am băgat de seamă?
Atunci am aflat pentru prima oară că nu era de ajuns să-ţi faci treaba, trebuia să te mai şi arăţi interesat, chiar pasionat de ea.
Am lucrat acolo trei sau patru zile, după care vineri am încasat leafa. Am primit plicuri galbene cu bancnote verzi şi mărunţişul exact. Bani adevăraţi, nu cecuri.
Spre sfârşitul programului, şoferul de camion se întoarse un pic mai devreme. Stătea pe un teanc de reviste şi fumă o ţigară.
– Mda, Harry, îi zise el unuia dintre angajaţi, azi am primit o mărire de salariu de doi dolari.
După program, m-am oprit să-mi cumpăr o sticlă de vin, am urcat în cameră, am băut un pahar, pe urmă am coborât la parter şi am dat telefon la firmă. Telefonul sună îndelung, într-un final, domnul Heathercliff răspunse. Mai era încă acolo.
– Domnul Heathercliff?
– Da?
– Sunt Chinaski.
– Da, domnule Chinaski?
– Vreau o mărire de salariu de doi dolari.
– Poftim?
– Cum aţi auzit. Şoferul de camion a primit o mărire de salariu.
– Dar el este la noi de doi ani.
– Îmi trebuie o mărire.
– Vă plătim cu şaptesprezece dolari pe săptămână şi pretindeţi nouăsprezece?
– Aşa e. O să-i primesc sau nu?
– Pur şi simplu nu putem.
– Atunci demisionez. Am închis.
Luni eram mahmur. Mi-am ras barba şi am pornit pe urmele unui anunţ. Mă aflam în faţa redactorului, un bărbat în cămaşă, cu scobituri adânci sub ochi. Arăta de parcă nu mai dormise de o săptămână. Era rece şi întunecos acolo înăuntru. Era camera în care se culegea pentru unul din cele două ziare locale, cel mai mic. La birouri stăteau oameni, sub lămpi de citit, transcriind texte.
– Douăzeci de dolari pe săptămână, îmi zise el.
– O.K., am zis, accept.
Lucrăm împreună cu un omuleţ gras, dotat cu un burdihan care arăta ca naiba.
Avea un ceas de buzunar de modă veche, cu lanţ de aur şi purta veston şi o pălărie de soare verde, avea buze groase şi o faţă negricioasă şi cărnoasă. Mutra lui nu spunea nimic; arăta ca o bucată de carton împăturită de câteva ori şi apoi întinsă. Purta pantofi pătraţi şi mesteca tutun, împroşcând sucul într-o scuipătoare de la picioarele lui.
– Domnul Beiger, spunea el despre tipul ăla nedormit, a muncit din greu ca să pună ziarul pe picioare. E un om bun. Eram aproape faliţi când a apărut el.
Se uită la mine.
– Slujba asta se dă de obicei unuia de la colegiu.
E o broască, mi-am zis, asta e.
– Adică, spuse el, de obicei slujba asta o ia un student. Poate să-şi vadă de cărţi când n-are treabă. Eşti student?
– Nu.
– De obicei slujba asta o ia un student. M-am întors în atelier şi m-am aşezat pe un scaun. Camera era ticsită cu rânduri şi rânduri de sertare metalice, în care se aflau clişee zincate, folosite la anunţuri. Multe din ele erau refolosite întruna. Mai erau şi o mulţime de caractere - nume de clienţi şi logouri. Grasul ţipa „Chinaski!" şi eu mă duceam să văd ce anunţ sau ce caracter voia. Adesea eram trimis la ziarul concurent ca să împrumut nişte caractere de-ale lor. Ei le împrumutau pe ale noastre, îmi plăcea plimbarea asta şi am găsit un loc într-o alee dosnică unde aveau bere la cinci cenţi. Grasul nu mă striga prea des, aşa că locul ăsta deveni cartierul meu general. Grasul începu să-mi simtă lipsa. Mai întâi, doar se uită urât. După care într-o zi mă întrebă:
– Unde-ai fost?
– La o bere.
– Asta-i o slujbă de student.
– Nu sunt student.
– Trebuie să-ţi fac vânt. Am nevoie de cineva care să fie disponibil tot timpul.
Grasul mă duse la Beiger, care arăta la fel de obosit ca întotdeauna.
– Asta-i o slujbă de student, domnule Beiger. Mă tem că omul acesta nu e potrivit. Ne trebuie un student.
– Bine, zise Beiger. Grasul o şterse tiptil.
– Cât vă datorăm?
– Pe cinci zile.
– Bine, duceţi asta jos, la casierie.
– Ascultă, Beiger, rahatul ăla bătrân e de-a dreptul scârbos.
Beiger oftă.
– Doamne, Dumnezeule, parcă eu nu ştiu!
Am coborât la casierie.
Eram tot în Louisiana. Înainte se întindea călătoria aia lungă cu trenul prin Texas. Ne-au dat conserve cu mâncare, dar fără desfăcătoare. Mi-am strâns conservele grămadă pe podea şi m-am întins pe bancheta de lemn. Ceilalţi se adunaseră în partea din faţă a vagonului, stăteau împreună, vorbind şi râzând. Am închis ochii.
Cam după zece minute, am simţit cum praful se ridică prin crăpăturile banchetei de scânduri. Era un praf bătrânicios, praf de coşciug, putea a moarte, a ceva putrezit de multă vreme. Mi se strecura