în nări, mi se aşeza pe sprâncene, încerca să-mi intre în gură. Apoi am auzit nişte gâfâieli. Prin crăpături am văzut un om ghemuit sub banchetă, suflându-mi praful în ochi. M-am ridicat în capul oaselor. Omul se ridică de-a buşilea şi fugi în faţă. Mi-am şters mutra şi m-am holbat la el. Nu-mi venea să-mi cred ochilor.

– Dacă vine aici, băieţi, vreau să mă ajutaţi, l-am auzit spunând. Tre' să-mi promiteţi că m-ajutaţi...

Gaşca se întoarse spre mine. M-am întins la loc pe banchetă, îi auzeam cum vorbesc:

– Care-i problema cu tipul ăsta?

– Cine se crede?

– Nu vorbeşte cu nimeni.

– Stă ca prostu' acolo în spate, de unul singur.

– Când o să punem laba pe el, acolo, pe şinele alea, o să-i facem noi figura. Scârba.

– Crezi că o să poţi, Paul? Mie mi se pare că e dus cu sorcova.

– Dacă nu i-o fac eu, tot i-o face cineva. Până ne terminăm noi treaba, o să mănânce rahat la greu.

După un timp, m-am dus în faţă să beau apă. Când am trecut pe lângă ei, au amuţit. M-au privit în tăcere cum beam apă din cană. Pe urmă, când am plecat, s-au pus iar pe vorbit.

Trenul făcea multe opriri, zi şi noapte. Cum vedeau un pic de verdeaţă şi un orăşel pe-aproape, unu-doi oameni săreau.

– Hei, ce dracu' s-a întâmplat cu Collins şi Martinez?

Şeful de echipă îşi luă planşeta cu clamă şi îi tăie de pe listă. Veni în spate la mine.

– Ţie cum îţi zice?

– Chinaski.

– Rămâi cu noi?

– Chiar îmi trebuie slujba asta.

– Bine.

Se îndepărtă.

În El Paso şeful veni printre noi şi ne anunţă că o să schimbăm trenul. Ne-au dat tichete pentru o noapte la un hotel din zonă şi bonuri de masă pentru un bufet din oraş; de asemenea directive despre cum, când şi unde să ne îmbarcăm în următorul tren, dimineaţa.

Am aşteptat în faţa bufetului să termine cu toţii de mâncat şi când au apărut scobindu-se în dinţi şi flecărind, m-am dus înăuntru.

– O să-i facem curul praştie rahatului!

– Frate, mă scoate din minţi javra aia pocită!

Am intrat şi am comandat un hamburger cu ceapă şi fasole. N-aveau unt pentru pâine, dar cafeaua era destul de bună. Când am ieşit afară, ăia nu mai erau. Un vagabond se apropia de mine. I-am dat lui tichetul de hotel.

În noaptea aia, am dormit în parc. Părea mai sigur. Eram terminat, aşa că nici nu m-am sinchisit de banca aia tare. Am adormit.

După un timp, am fost trezit de ceva ca un răget. Habar n-aveam că aligatorii scot răgete. De fapt erau mai multe lucruri: un răget, o răsuflare agitată şi un sâsâit. Am mai auzit şi clămpănitul fălcilor. Un marinar beat stătea în mijlocul heleşteului şi ţinea un aligator de coadă. Creatura încerca să se răsucească şi să ajungă la marinar, dar nu-i prea ieşea. Fălcile erau înspăimântătoare, însă foarte încete şi necoordonate. Un alt marinar şi o fată se uitau de pe margine şi râdeau. Apoi marinarul a sărutat fata şi s-au cărat amândoi, lăsându-l pe celălalt să se lupte cu aligatorul...

După aia m-a trezit soarele. Cămaşa îmi era fierbinte. Aproape că luase foc. Marinarul nu mai era. Nici aligatorul. Pe o bancă înspre est stăteau o fată şi doi băieţi. Era clar că şi ei dormiseră în parc în noaptea aia. Unul din băieţi se ridică în picioare.

– Mickey, zise fata, ţi s-a cam sculat! Se hliziră.

– Cum stăm cu banii?

S-au căutat prin buzunare. Au scos o monedă de cinci cenţi.

– Păi, şi ce-o să facem?

– Habar n-am. Deocamdată hai să ne cărăm de-aici.

I-am privit cum plecau, afară din parc, spre oraş.

Când trenul s-a oprit în Los Angeles, am făcut un popas de două-trei zile. Iar ne-au dat tichete de hotel şi bonuri de masă.,Am dat tichetele primului vagabond care mi-a ieşit în cale. În timp ce căutam bufetul, m-am trezit în spatele a doi dintre oamenii cu care călătorisem din New Orleans.

– Ce mai faceţi, băieţi? i-am întrebat.

– A, bine, superbine.

– Sigur? Nu vă supără nimic?

– Nu, nu, totul c O.K.

Am luat-o înainte şi am găsit bufetul. Vindeau şi bere, aşa că mi-am schimbat bonurile pe bere. Toată gaşca de la căile ferate era acolo. După ce am terminat bonurile mi-a mai rămas destul mărunţiş ca să iau un tramvai până acasă la ai mei.

Mama ţipă când deschise uşa.

– Fiule! Tu eşti, fiule?

– Sunt mort de somn.

– Camera ta e pregătită.

M-am dus în dormitor, m-am dezbrăcat şi m-am urcat în pat. Mama m-a trezit pe la 6 p.m.

– A venit tatăl tău.

M-am ridicat şi m-am apucat să mă îmbrac. Masa era pusă când am intrat.

Tata era o namilă de om, mai înalt decât mine, cu ochi căprui; ai mei erau verzi. Avea un nas borcănat şi nu puteai să nu-i observi urechile. Parcă stăteau să i se desprindă de cap.

– Ascultă, mi-a zis, dacă rămâi aici, o să-ţi cer bani pe cameră şi masă, plus rufărie. Când o să-ţi găseşti de lucru, ce ne datorezi o să-ţi fie scăzut din salariu până o să te achiţi.

Am mâncat în tăcere.

Mama îşi găsise o slujbă. Urma să înceapă de a doua zi. Casa a rămas astfel pe mâna mea. După micul dejun şi după ce ai mei s-au cărat la slujbă, m-am dezbrăcat şi m-am dus iar în pat. M-am masturbat, apoi, într-un caiet vechi de şcoală, am făcut cronometrajul avioanelor care treceau pe deasupra. L-am decorat cu câteva desene obscene mişto. Ştiam că taică-meu o să-mi pretindă un preţ atroce pentru casă, masă şi rufărie şi că o să aibă grijă să-mi treacă în cont că trăiesc de pe urma sumei care i se restituia de la impozitul său pe venit, dar nu prea mă chinuia dorinţa de a-mi găsi o slujbă.

Cum zăceam relaxat în pat, am simţit o senzaţie ciudată în scăfârlie. Era ca şi cum ţeasta mea ar fi fost din bumbac sau ar fi fost un balon mic umplut cu aer. Puteam să simt spaţiu în ea. Nu pricepeam nimic. Aşa că am lăsat-o baltă. Mă simţeam bine, nu era chinuitor. Am