Kafka Pe Malul Mării descarcă gratis .Pdf 📖

  Tânărul numit Corbul

  — Văd că ai făcut rost de bani, spune tânărul numit Corbul, pe tonul lui obişnuit, puţin tărăgănat, de parcă de-abia s-a trezit dintr-un somn adânc şi are gura încleştată.

  Dar se preface, pentru că de fapt e complet treaz. Ca întotdeauna.

  Încuviinţez.

  — Cât ai?

  Refac în minte calculul şi îi răspund:

  — Vreo patru sute de mii de yeni bani gheaţă şi încă ceva pe cârd. Sigur, nu pot să spun că e suficient, dar pe moment cred că mă descurc.

  — Nu-i rău, spune tânărul numit Corbul. Pe moment.

  Încuviinţez.

  — Ceva îmi spune că nu i-ai primit de la Moş Crăciun.

  — Nu.

  Tânărul numit Corbul strânge uşor din buze, ironic, şi aruncă o privire în jur.

  — Să fie cumva de pe-aici, din sertarul cuiva?

  Nu îi răspund. Ştie foarte bine de unde am banii şi nu e cazul să-mi pună atâtea întrebări pe ocolite. Nu face decât să mă tachineze.

  — În fine, spune el. Ai nevoie urgentă de banii ăştia, aşa că ai făcut rost de ei. Că i-ai împrumutat, i-ai luat fără să spui, i-ai furat… Nu contează. Cert e că sunt ai tatălui tău.

  Pe moment o să te descurci cu ei. Dar ce-o să faci când o să termini aceşti patru sute de mii de yeni? Banii nu se înmulţesc în portofel ca ciupercile în pădure, să ştii. O să ai nevoie şi de mâncare, şi de un loc de dormit. La un moment dat o să rămâi fără bani.

  — O să mă gândesc la asta la momentul respectiv.

  — O să mă gândesc la asta la momentul respectiv, repetă el cuvintele mele, de parcă le-ar cântări în palmă.

  Încuviinţez.

  — O să-ţi găseşti ceva de lucru, de exemplu?

  — Poate.

  Tânărul numit Corbul clatină din cap.

  — Mai ai multe de învăţat despre lumea asta. Ce slujbă crezi că-şi poate găsi un copil de cincisprezece ani într-un loc necunoscut şi îndepărtat? Tu nici măcar nu ţi-ai terminat anii de învăţământ obligatoriu! Cine crezi tu că ar angaja pe cineva ca tine?

  Roşesc. Roşesc foarte tare.

  — In fine, spune tânărul numit Corbul. N-are rost să-ţi înşir aici numai lucruri neplăcute, când tu încă n-ai apucat să faci nimic. De hotărât, eşti hotărât. Mai rămâne doar să pui totul în practică. La urma urmei, e viaţa ta şi n-ai decât să faci ce crezi.

  Aşa e, la urma urmei asta e viaţa mea.

  — Totuşi, de acum încolo trebuie să devii foarte tare.

  — Eu mă străduiesc.

  — Se vede. În ultimii ani te-ai făcut foarte puternic, trebuie să recunosc.

  Încuviinţez.

  — Şi totuşi, rămâne faptul că ai doar cincisprezece ani.

  Eşti de-abia la începutul drumului. Sunt o mulţime de lucruri în lume pe care încă nu le-ai văzut, lucruri pe care acum nici măcar nu ţi le poţi imagina.

  Stăm ca întotdeauna pe canapeaua veche din piele din biroul tatălui meu, unul lângă celălalt. Tânărului numit Corbul îi place foarte mult acest loc. Este înnebunit după toate nimicurile de aici. Acum se joacă cu un prespapier din sticlă, în formă de albină. Desigur, când tata este acasă, nici nu ne apropiem de acest loc.

  — Orice-ar fi, eu trebuie să plec de-aici, spun eu. Asta e un lucru de neclintit.

  — Aşa o fi, răspunde tânărul numit Corbul.

  Pune prespapierul pe masă şi îşi duce mâinile la ceafă.

  — Dar asta nu rezolvă totul. Nu vreau să-ţi tai elanul, însă tu nu înţelegi un lucru: oricât de departe ai fugi, tu nu poţi să te desprinzi cu totul de aici. Nu-ţi pune speranţe prea mari în distanţă.

  Încep din nou să mă gândesc la distanţă. Tânărul numit Corbul oftează şi îşi freacă pleoapele cu vârful degetelor, închide ochii şi îmi spune din întunericul de dinlăuntru:

  — Hai să jucăm jocul nostru obişnuit!

  — Bine, i-am răspuns.

  Închid şi eu ochii şi inspir încet, adânc.

  — Imaginează-ţi o furtună cumplită de nisip, spune el.

  Uită orice altceva.

  Îmi imaginez o furtună cumplită de nisip şi uit orice altceva, chiar şi cine sunt. Îmi golesc mintea, iar lucrurile nu întârzie să apară, lucruri pe care le vedem împreună, aşezaţi ca întotdeauna pe canapeaua veche din piele din biroul tatălui meu.

  — Uneori destinul seamănă cu o furtună izolată de nisip care îşi schimbă cursul neîncetat, spune tânărul numit Corbul.

  Uneori destinul seamănă cu o furtună izolată de nisip care îşi schimbă cursul neîncetat. Îţi schimbi ritmul de mers, încercând să o eviţi. Furtuna însă se schimbă şi ea, potrivindu-şi pasul după al tău.

  Schimbi din nou pasul, dar şi furtuna face la fel. Acest lucru se repetă la nesfârşit, ca un dans macabru cu îngerul morţii, chiar înainte de revărsarea zorilor. De ce? Pentru că furtuna nu este ceva fără legătură, venit de departe. Tu însuţi eşti furtuna. E ceva dinlăuntrul tău. De aceea, n-ai decât să te resemnezi şi să păşeşti drept în mijlocul ei, să-ţi aperi ochii şi urechile de nisip şi să o străbaţi pas cu pas. Acolo nu există nici soare, nici lună, nici direcţie, uneori nici măcar timp. E doar nisip fin şi alb, făcut parcă din oase fărâmate, care dansează în înaltul cerului. Imaginează-ţi o astfel de furtună.

  Îmi imaginez această furtună. Un vârtej alb se înalţă drept către cer, ca o funie groasă. Îmi astup cu mâinile ochii şi urechile, ca nisipul mărunt să nu-mi pătrundă în corp.

  Furtuna vine drept spre mine. Îi simt suflul pe piele încă de departe. O să mă înghită într-o clipă.

  Într-un final, tânărul numit Corbul îşi sprijină uşor mâna pe umărul meu şi în acel moment furtuna dispare. Eu încă îmi mai ţin