se duse la servantă să-i toarne un pahar. El se așeză în fotoliul de pe cealaltă parte a șemineului, admirându-i în tihnă silueta subțire și picioarele frumoase.

– Căpitanul Heller m-a rugat să-ți transmit că-și cere scuze că a sunat atât de târziu, Eva. Speră că nu ne-a deranjat.

Ea îi aduse paharul de whisky și se aplecă să-l sărute.

– E foarte frumos din partea lui, dar nu mă deranjează deloc. Știi și tu asta.

Vocea ei fusese primul lucru de care se îndrăgostise; era gravă și puternică, sigură pe ea, dar fără a fi prea sonoră. Îi luă mâna și îi sărută delicat degetele subțiri.

– De ce zâmbești așa? îl întrebă ea, în timp ce se întorcea să-și ia goblenul din coșuleț.

– Sunt recunoscător sorții că mi-a trimis un asemenea ajutor de nădejde.

Gustă din whisky. Căpătase obiceiul să bea whisky pe vremea când lucra la doctorat în Anglia. Aroma lui îi aducea aminte de camerele din cămin, de conversațiile pe care le avea cu colegii lui până noaptea târziu.

– Eu sau Heller?

Ea își ridică ochii spre el, privindu-l pe sub gene.

El înălță paharul.

– În cazul ăsta, tu, draga mea.

Ea dădu din cap, mulțumită de compliment, după care păru că devine brusc gânditoare.

– Cred că Heller e un adjunct bun, totuși.

Böhm se gândi la adjunctul său în timp ce sorbea din pahar. Heller purta niște ochelari mici și rotunzi, dar de altfel arăta ca un tânăr sănătos. Ten curat, musculos și fără să dea semne că ar avea tendințe de îngrășare. Böhm lucra cu el de când ajunsese în Marsilia, iar el se dovedise extrem de capabil până acum. Heller învățase franceza excelent pe vremea când studiase dreptul la Grenoble și desigur credea cu îndârjire în țelul nazist. Ochelarii lui mici și rotunzi îi dădeau un aer de intelectual, dar era un interogator feroce și inventiv. Böhm admira asta – un om care părea atât de moale, dar care avea un izvor nesecat de violență în el. Când descoperiseră că acest tânăr mărunțel cu alură de tocilar putea să producă asemenea dureri îngrozitoare, mulți prizonieri erau atât de șocați că începeau să vorbească, probabil mai mult din cauza șocului decât a durerii în sine.

– Chiar este. Foarte bun.

Eva tăie un fir de ață și scutură goblenul. Din câte vedea el, părea imaginea unei mici ferme cu găini în curte, dealuri și copaci în fundal. Îi amintea de peisajul din împrejurimile Würzburgului. Poate că după război, dacă nu se întorcea la Cambridge, ar fi putut să-și termine cercetarea acolo și să ia o căsuță modestă asemănătoare pentru Eva și Sonia.

– Ar trebui să facem ceva frumos pentru el, nu crezi? întrebă ea. O să-i scriu unchiului Gottfried și o să-i menționez numele. Își dădu seama că soțul ei se uita la ceea ce lucra. Este cea mai recentă capodoperă a Soniei, eu doar o aranjez un pic. Vrea s-o pună într-o ramă și să ți-o dea, să nu uiți să pari surprins.

– Așa o să fac.

Începu să strângă lucrul, iar vocea ei căpătă o notă ușor ezitantă.

– Am primit o scrisoare de la Gottfried azi, dacă tot a venit vorba. Spunea că nu mai e nici o speranță pentru Armata a VI-a la Stalingrad. Să vezi cum scrie despre sacrificiul lor. E tare emoționant.

Böhm goli paharul. Ce sacrificiu îngrozitor fusese! Puse paharul gol pe marginea lustruită a mesei. Nu avea însă nici o îndoială că în final vor câștiga războiul. Britanicii își vor da seama că singura cale să învingă comuniștii era să se alieze cu Germania împotriva Rusiei. Orice eșec militar în țara aceea vastă și sălbatică nu putea să fie decât temporar. Slavii nu puteau fi salvați, singurul lor atu era capacitatea lor de a îndura suferința.

– Crezi că e greșit din partea mea, întrebă Eva, evitându-i în continuare privirea – că sunt recunoscătoare că suntem împreună în Franța și nu acolo?

Simți un nou val de afecțiune pentru ea.

– Nu, iubita mea. Putem să le onorăm sacrificiul fără să ne dorim să-l împărtășim.

– Mai vrei ceva de băut?

Suna tentant.

– Nu, mulțumesc. Trebuie să am mintea limpede, mai sunt multe lucruri de făcut.

O spuse cu un surâs în voce, dar era adevărat. Curățarea Cartierului Vechi era un început excelent, dar știa că rădăcinile Rezistenței erau înfipte adânc și răspândite prin tot orașul. Poate că francezii încă mai puteau fi salvați, dar cu siguranță erau din ce în ce mai decadenți și mai corupți. Germanii asimilaseră învățăturile Orientului Îndepărtat și le folosiseră ca să-și înțeleagă destinul, dar francezii se prăbușiseră în viziuni luxuriante despre Orient – visuri senzuale, febrile, care îi făcuseră putrezi pe dinăuntru.

– Cina o să fie gata în curând.