Șoricelul legendar, care reușise să ducă atât de mulți fugari și refugiați în Spania și care rosese atât de multe găuri în plasa pe care o aruncaseră germanii peste sudul Franței.

– Posibil. Vom vedea în timp.

Capitolul 5

Luna poleia marea cu argint. Nancy nu prea avusese un cuvânt de spus în ceea ce privea momentul desfășurării operațiunii, dar avuseseră noroc. Era o noapte senină, luna lumina suficient de bine drumul spre mare încât să nu trebuiască să folosească lanternele.

Antoine le transmisese mesajul persoanei de contact din Toulouse. Un submarin britanic urma să se strecoare pe lângă coastă, pregătit să ia prizonierii evadați pe care îi aduceau ei. Submarinul putea să preia maximum cincisprezece oameni și urma să ajungă la plajă ca să-i ridice în ziua și la ora indicate. Ei trebuiau să dea un anume semnal și să aștepte un anume răspuns.

Din momentul acela totul era o chestiune de încredere. Că mesajul era autentic și că nu se strecuraseră erori, că primiseră informații corecte în privința locului, orei și codurilor, că nici unul dintre cei cu care vorbise Nancy ca să contacteze oamenii care urmau să fie salvați și cărora le dăduse instrucțiuni despre unde și când să se întâlnească nu îi turnase.

O, și mai spera și că atunci când britanicii spuseseră că pot să ducă cincisprezece oameni, avuseseră în vedere și o marjă de eroare. În întuneric, la marginea plajei, așteptau împreună cu Nancy douăzeci de oameni care trebuiau să plece al naibii de repede din Franța. Majoritatea erau britanici și câțiva aviatori americani, băieți de la țară din Iowa, cu un simț al umorului contagios care o făcuse pe Nancy să-i adore. Trei dintre britanici rămăseseră blocați într-o ascunzătoare undeva în împrejurimile Montpellierului timp de o săptămână, vorbind în șoaptă și încercând să nu se miște prea mult prin apartament, ca nu cumva să-i audă vecinul, care era clar de partea regimului Vichy. Majoritatea celorlalți scăpaseră dintr-un lagăr de tranziție înspre nord-vest. Nancy, Philippe și Antoine se așteptau la șase oameni, dar vestea se răspândise în lagăr și restul încercaseră să profite de ocazie. Pe ultimul om îl luaseră dintr-o ascunzătoare chiar din Marsilia, deși nici o casă nu mai părea atât de sigură de când venise omul ăsta, Böhm, în oraș. Pe prizonier îl chema Gregory. Era britanic, mama lui era franțuzoaică, iar englezii îl parașutaseră în spatele liniilor inamice ca să ajute francezii loiali sau ceva de genul ăsta, dar Gestapoul îl săltase de pe stradă în a doua săptămână. Mai târziu se aflase că persoana lui de contact din oraș avea o înțelegere cu autoritățile.

Era musafirul Gestapoului de o lună când, în timpul unui interogatoriu, își încercase nebunește norocul și se aruncase pe fereastră de la etajul întâi, în fața gardienilor înmărmuriți. Reușise cumva să se piardă în mulțimea din piață, iar ei îl salvaseră. Un bărbat îi dăduse șapca lui, altul o haină albastră, cum purtau majoritatea fermierilor, altul saboții din picioare. Ofițerii Gestapo care ieșiseră valvârtej din sediu se treziseră că drumul era blocat, întâmplător desigur, de câțiva tarabagii confuzi care se certau în legătură cu o roabă plină doldora. Vestea evadării ajunsese și la urechile membrilor Rezistenței care mai rămăseseră în libertate în oraș, așa că îl luaseră pe sus și i-l trântiseră lui Nancy în brațe.

Gregory îi mormăise povestea asta lui Nancy printre dinții sparți. În mod normal l-ar fi trimis spre Pirinei, dar n-avea nici o brumă de șansă să ajungă până acolo. Nu mai avea nici o unghie la mâna dreaptă, avea coaste fracturate și încheietura ruptă. Fiecare părticică din el era mov de la vânătăi. Nancy habar n-avea ce să facă cu el, putea doar să-l hrănească și să-l țină ascuns, până sosea mesajul de la Marina Regală privind ridicarea fugarilor. Slavă Domnului! Îl luase în grija ei și amândoi se plimbaseră la braț pe străzile din Marsilia, el cu fața distrusă înfășurată în fularul lui Henri, corpul lui firav părând mult mai solid într-un palton de-al lui Henri, mijind ochii către lumea de afară de sub borul unei pălării împrumutate de la același Henri. Luaseră autobuzul spre coastă ca să se alăture celorlalți, iar el îi mulțumi. Încet. Cu sinceritate. După care nu prea mai vorbi.

Nancy se uită la ceas în lumina lunii. Fir-ar să fie! Marina Regală întârzia. Nu dezastruos de mult, e clar că nu aveau de gând să întârzie mult, dar tot întârziau. Cât puteau aștepta aici? Cum ar fi putut ascunde toți oamenii aceia până la răsărit dacă britanicii nu veneau? Pe partea aceea, la est de Marsilia, faleza era stâncoasă și abruptă, în mare parte formată din pietre calcaroase care arătau ca niște fantome în întuneric. Plaja era micuță, străjuită de salvie sălbatică și pini și era unul dintre puținele locuri în care o barcă putea să acosteze. Speră că nu se întâmplase nimic rău. Dacă totul mergea conform planului, undeva acolo, la jumătate de milă de țărm era un submarin, întunecat și silențios, așteptând s-o zbughească prin strâmtoarea Gibraltar cu toți acei oameni și să-i ducă înapoi în Marea Britanie, pentru a se regrupa, reînarma și relua lupta.

– Întârzie, spuse Antoine încet peste umărul ei.

– O să vină, răspunse ferm Nancy.

Din întuneric se auzi un foșnet. Era