Henri se încruntă. Asta era metoda lui Nancy, să găsească momentul potrivit, după care să ceară ceva absurd și periculos. Mai mulți bani. Să facă din casa lor din Alpi un refugiu pentru prizonieri. Să se folosească de afacerea lui ca să transporte arme și oameni ilegal. O creanță cu care să cumpere libertatea încă unei familii de evrei în Anglia. Ea se uită la el cum se pregătește pentru asalt și zâmbi înainte să se întoarcă.

– Nu ajung la fermoar...

Henri râse încet și întinse mâna foarte ușor spre capsa delicată, o deschise, după care trase cu blândețe fermoarul în jos, trecându-și degetul îndoit peste pielea ei. Se apropie și o sărută pe ceafă.

– Henri, nu am de gând să-mi cer scuze pentru ceea ce sunt. Știai cu cine te căsătorești, spuse ea, lăsându-se pe spate și sprijinindu-se de el.

– Nici nu ți-aș cere așa ceva. Vorbea înfundat, cu vocea șoptită, plină de dorință. Își plimba mâinile peste talia ei, apăsându-i burta cu palmele.

Nancy îl dorea. Atingerea degetelor lui o durea.

– Îmi pare rău, îmi pare rău că nu pot să fiu ca alte neveste. E groaznic gândul că te fac să suferi, dar la fel e și gândul să-i las pe ticăloșii ăia să câștige. Nu au voie să câștige. Așa că nu pot să te mint și să-ți promit că o să mă opresc. Nu pot.

El oftă și îi întoarse fața spre el.

– Promite-mi, măcar, că o să încerci să ai grijă. Poți să faci asta? Vocea lui era din nou caldă, împăciuitoare.

Ea dădu din cap.

Henri o duse spre canapeaua și măsuța din colțul camerei de lângă fereastră și o așeză lângă el.

Nancy se răsuci și își ridică rochia să se așeze peste el. Își eliberă părul din cleștele de diamant și lăsă mătasea să alunece de pe corpul ei și să i se adune în jurul mijlocului.

– Henri Fiocca, te iubesc al dracului de mult!

El o prinse de păr, o trase spre el și o sărută cu pasiune.

Capitolul 4

Maiorul Markus Fredrick Böhm puse receptorul în furcă. Fusese înștiințat că va primi rapoartele finale cu privire la operațiunile din Cartierul Vechi pe biroul său, în Rue Paradis, în dimineața următoare, dar era clar că operațiunea fusese una de succes.

Înainte ca Böhm să ajungă în Marsilia, părea că forțele germane pierdeau în fiecare zi oameni în cuibul acela de șobolani. Dacă urmăreai un suspect pe-acolo, plecai, dacă reușeai să pleci, cu mâna goală sau acoperit de rahat aruncat de la o fereastră, spre deliciul muncitorilor care stăteau degeaba pe străzi. Böhm ascultase rapoartele și plângerile oamenilor, precum și scuzele autorităților franceze, după care dăduse ordine.

Probabil jumătate din locuitorii Cartierului Vechi își strânseseră păturile și ulcelele și plecaseră când anunțul oficial de evacuare fusese afișat pe pereți. Majoritatea celor care rămăseseră fuseseră arestați și urcați în trenuri, iar apoi preluați mai departe în lagăre. Numărul mare de evrei străini și francezi era dovada finală a modului repezit în care fuseseră aplicate noile legi în lunile anterioare. Cei care se luptau sau fugeau erau împușcați. Böhm era Hercule care curățase orașul de rahat în trei zile.

Aruncă o privire spre oglinda cu ramă de mahon și își netezi părul. În spatele său, în reflexie, văzu că ușa camerei fiicei lui era întredeschisă. Se apropie în liniște și se uită înăuntru.

Telefonul nu o trezise. Sonia era ghemuită sub pături, cu un iepuraș de pluș în brațe, visând în continuare. Trăsăturile ei moi și palide aveau o expresie de ușoară concentrare, aceeași expresie pe care o avea când stătea la masa din sufragerie în liniștea orei de dinainte de cină desenând sau compunând scrisori pentru prietenii ei din Berlin, cu scrisul ei mare și rotund. Inocența fragilă a unui copil. Böhm își asumă riscul că ar putea-o trezi și intră în cameră, îi dădu părul fin ca o adiere pe după ureche și o sărută pe frunte. Să fie în siguranță, să trăiască protejată și în pace.

Închise ușa de la cameră cât putu de încet și se întoarse în sufragerie. Când ajunsese în Marsilia împreună cu soția și cu fiica lor, le fusese repartizat acest apartament cochet aproape de sediul Gestapo din Rue Paradis, un lux care trebuia savurat în comparație cu condițiile în care se chinuiseră în Polonia. Micuța familie împărțea cinci camere mobilate confortabil, un semn de recunoștință pentru succesul cu care zdrobise grupurile de spioni străini în Paris și pentru că disciplinase Einsatzgruppen în est. Și nu-i era rușine să admită că la toate astea se adăuga și faptul că soția lui avea pile în partid.

În lumina palidă, stând lângă șemineu și lucrând la un goblen elaborat, soția lui arăta aproape ca un copil. Când îl văzu intrând pe ușă, puse lucrul deoparte și