– Nu te uita la mine! Eu nu-ți spun nici măcar de unde am luat fripturile alea pe care le mănânci la masa mea. Sunt discreția întruchipată, îi făcu ea cu ochiul peste marginea paharului.

– Antoine are totuși dreptate, spuse Philippe aspru, ținând cupa de șampanie cu mâinile sale imense de parcă stătea să explodeze. A apărut un nou vânător de spioni al Gestapoului în Marsilia, Nancy. Un bărbat pe nume Böhm. A distrus cea mai bună rețea pe care o aveam în Paris în doar câteva săptămâni. Aproape nimeni nu a scăpat. A fost o vreme și în est, acum e aici. A venit pentru Șoarecele Alb. A venit pentru tine. Trebuie să avem grijă.

Grijă. Toată lumea voia ca Nancy să aibă grijă, să fie politicoasă, să stea frumos pe scaun cu genunchii apropiați și mâinile în poală și să nu se uite în ochii nimănui. La naiba!

– Relaxați-vă, băieți. N-o să mă găsească. Toată lumea știe că sunt doar o fată cu gusturi scumpe și cu un soț bogat. Cine o să vadă Șoarecele Alb când o văd pe madame Fiocca la cumpărături?

– Nancy, nu glumi cu asta, spuse Antoine. Nu e un joc. Chiar dacă Gestapoul nu te suspectează, cum rămâne cu bărbații din viața ta? Crezi că Henri o să poată să-și toace jumătate de avere pentru cauza noastră fără să atragă atenția?

Asta o duru. Dar Henri era bărbat în toată firea și putea să ia decizii pe cont propriu, își spuse ea. Da, de acord, și el îi tot spunea să aibă grijă, dar ea continua să forțeze nota...

– Nu poți să bați un bătăuș decât dacă îi dai un pumn în nas, spuse ea. Oricine a fost vreodată în curtea școlii știe asta, adăugă cu o sclipire enervată și periculoasă în priviri.

Simți o mână pe umăr și se întoarse. Soțul ei. Cum putea să arate atât de relaxat, atât de calm după ce băuseră un ocean de șampanie? Toți ceilalți bărbați din cameră erau rumeni la față și arătau penibil pe lângă el. Toată furia ei dispăru sub un val de mândrie.

– Nancy! Mi-ai promis! Nu vorbim de muncă azi.

Îi privi pe Philippe și pe Antoine. Ei se fâstâciră ca niște băieței.

– Încercam să o convingem pe Nancy să aibă mai multă grijă, monsieur Fiocca, spuse Antoine.

Henri zâmbi spre ei.

– Multă baftă! Sper să aveți mai mult succes decât mine. Iubito, dansăm?

Nancy îl luă de mână, după care le făcu cu mâna celor doi, peste umăr. La naiba cu grija! Henri era un erou și putea să-și poarte singur de grijă, iar ea nu o s-o lase mai moale dacă va avea ocazia să le învinețească naziștilor ochii încă o dată.

Invitații lor făcură loc mirilor să valseze. Henri era un dansator excelent. Nancy se putea relaxa complet și se putea lăsa condusă de el pe podeaua de lemn lustruită. Se sprijini de brațul care o cuprinse; se simțea de parcă zbura. Când deschise ochii, el o privea intens, într-un fel care o făcu atentă.

– O să mă cerți?

El o strânse mai tare de mijloc.

– Cred că ar fi cazul. Stai cu membrii Rezistenței la recepția nunții noastre. Îți riști viața pentru o sticlă de Rug.

Ochii ei se măriră. Se aflau încă la limita jocului, războiul și pericolul păreau încă distractive. El, soțul înțelept și sfătos, care scutura din cap la excesele tinerei lui soții.

– Sunt prietenii mei și am luat sticla de Rug pentru tine, dragul meu.

– N-am nevoie de șampanie, Nancy. Am nevoie de tine, îi spuse el serios.

O strânse mai aproape. De afară se auzi un sâsâit, ca o rafală de mistral pe timp de vară, după care o explozie surdă care îi îngheță. Candelabrele se clătinară și o pală fină de ipsos se scutură de pe tavan.

Henri îi eliberă mijlocul și ridică mâna în aer.

– Bernard, mes amis, să curgă șampania și Vive la France!

Mulțimea prinse din nou curaj și aplaudă. Orchestra se avântă într-un ritm rapid și frivol, iar dansatorii ridicară praful de pe podea cu piruetele lor. Nancy începu să râdă cu poftă, cu capul pe spate și se lăsă purtată de lumini, de băutură și de mâinile lui Henri.

Chiar și după patru ore de dans, Henri nu se plângea de nimic. Voia să-și treacă soția în brațe peste cel puțin un prag în seara aceea. O luă pe Nancy în brațe și o duse în dormitor, unde o așeză cu blândețe pe covorul gros.

– Henri,