xml:lang="en-US">Nancy se ridică în picioare și lovi cu furculița în paharul plin. Cu coada ochiului o văzu pe Gabrielle cum stătea țeapănă alături de tatăl ei, Claude, un om la fel de neprietenos. Cum să țină mireasa un toast la propria nuntă? Scandalos! Ba bine că nu, dar asta n-o împiedica pe Nancy să țină un toast.

Gesticulă din mâini.

– Liniște, scandalagiilor!

Liderul trupei îi opri pe muzicieni în mijlocul cântecului, iar prietenii lui Nancy își făcură semne unii altora să tacă din gură, într-un cor de șușoteli și râsete înfundate. Nancy ridică paharul.

– Vă mulțumesc! Tatăl meu nu a putut să fie astăzi aici, dar vă transmite salutări din Syndey. Era doar o bănuială. Nancy nu-l mai văzuse de când avea cinci ani. Iar mama nu a fost invitată. Dacă ați cunoaște-o, v-ați da seama că ăsta a fost darul meu pentru voi toți. Femeia aia rea și încuiată, în casa ei rea și încuiată, cu Biblia într-o mână și o nuia în cealaltă. Las-o să putrezească. Voi încerca eu să țin un discurs așa cum se cuvine. Închin un pahar pentru soțul meu în această seară – se opri o secundă pentru urale și chiuituri – cu un Rug din 1928, pentru că asta a comandat el în seara în care ne-am cunoscut, când Franța era încă liberă. Fie că e război sau nu, fie că sunt naziști în stradă sau nu, eu vă spun că în seara asta, cât încă suntem liberi în sufletele noastre și Franța este liberă. Henri, știu că sunt un soi de nevastă dificilă, scump de întreținut și problematică, dar tu ești stânca mea și împreună vom construi o viață demnă de această șampanie. Jur.

Henri se ridică în picioare și își ciocni paharul de al ei, iar pentru o secundă, când ochii lor se întâlniră, se simțiră de parcă erau singurii doi oameni de pe pământ.

– Doamnei Fiocca, spuse Henri și luă o gură de șampanie.

Cineva din mulțime oftă adânc și până și Nancy simți înțepăturile lacrimilor în spatele pleoapelor. Dar, nu! În seara asta trebuia să fie petrecere.

– S-o ia naiba de decență! spuse ea și dădu paharul pe gât, după care se întoarse spre mulțime și zâmbi șarmant, larg și irezistibil.

Mulțimea îi felicită cu un urlet gutural de fericire și sfidare. Liderul trupei simți momentul și începu o versiune rapidă a lui „When the Saints Go Marching In“. Ospătarii începură să strângă mesele și să le dea la o parte ca să se poată dansa, cu ajutorul împiedicat și stângaci, dar entuziast al prietenilor mai puțin respectabili ai lui Nancy.

Henri își puse paharul pe masă și o sărută. Cu coada ochiului, Nancy o văzu pe Gabrielle cum se ștergea la ochi cu o batistă de in, așa că îl sărută și ea la rândul ei, apăsat, și se lăsă purtată în brațele lui ca o divă înamorată de la Hollywood. Aplauzele și chiuiturile erau atât de puternice că puteau fi auzite de oriunde de pe faleză.

Capitolul 3

Mai trecu o oră până când Nancy reuși să le povestească lui Philippe și lui Antoine despre ce văzuse în timpul distrugerii Cartierului Vechi.

Antoine, brunet și slab, dar cu o forță formidabilă în umerii săi înguști, era cel mai de succes cărăuș din sud. Lucrase cu Nancy, cu un scoțian pe care îl chema Garrow, pe care ea nu-l cunoscuse, și cu un membru belgian al Rezistenței, O’Leary. De zeci de ori îndrumaseră refugiați în case izolate și tocmiseră ghizi să-i treacă Pirineii pentru a ajunge în Spania, unde ar fi fost relativ mai în siguranță. Philippe, mic de statură, cu o față pătrată, bronzată, care mereu arăta de parcă tocmai venise de la câmp, chiar și atunci când era îmbrăcat în frac, era un extraordinar falsificator de acte. Zi de zi, permise, vize de ședere și pașapoarte fără cusur ieșeau din atelierul lui de la subsol și îi duceau pe cei care aveau norocul să aibă prieteni în Rezistență pe șinele întortocheate de cale ferată sau în autobuzele de țară, într-o obscuritate anonimă sau din ascunzătoare în ascunzătoare de-a lungul Franței, până ajungeau pe un vapor spre Anglia.

– Pur și simplu l-au împușcat, spunea Nancy. Fix acolo în mijlocul drumului. Nici nu se mai prefac că respectă vreo lege. Imaginea împușcăturii fatale, a jetului de creieri și sânge îi licărea în fața ochilor. Dădu restul paharului peste cap. Undeva, în apropiere, un dop de șampanie pocni cu zgomot și Antoine se încordă, după care ridică din umeri.

„Sunt prea obosiți ca să se mai înfurie“, gândi Nancy și ridică paharul. „Trebuie să-mi controlez furia.“

Un ospătar în trecere o văzu, iar ea auzi șampania fâsâind în pahar. Suna ca sâsâitul propriului sânge când se gândea la băiatul mort. Gri. Roșu. Galben. Albastrul cerului. Retrăia fiecare secundă din acel moment.

– Sunt îngrijorat, spuse Antoine. Luna trecută, ghizii mei au fost nevoiți să se întoarcă din drum de trei ori din cauza patrulelor, exact când aveam oameni de dus. Poate ar trebui să ne dăm la fund. Suspendăm operațiunea, s-o lăsăm mai moale o vreme. Cineva ciripește. Sau cineva nu are suficientă grijă.