În plus, Nancy părea că se cunoaște cu toți speculanții de pe piața neagră de pe Riviera. Masa lor era mereu doldora de carne proaspătă, pe care o împărțeau cu prietenii lor care nu aveau nici bani, nici pile. Henri era sigur că nu mai stătuse la masă doar el cu Nancy de vreun an.

Auzi un ciocănit în ușă.

– Ce e? răspunse morocănos, gândindu-se că sora lui își făcuse curaj pentru un ultim asalt.

Nancy intră tiptil ca o pisică. Nu avea cum să fi trecut mai mult de zece minute de când intrase în casă și deja avea părul ondulat și adunat într-o coafură înaltă care îi încadra fața în formă de inimă, cu buzele pline, roșii-vișinii, cu fața albă, pudrată și rochia albastră unduind și șerpuind pe curbele pline ale sânilor și ale șoldurilor.

– Așa o să mă-ntâmpini de fiecare dată când îți bat la ușă de acum încolo, Henri?

Făcu un pas spre ea cu o sclipire în ochi, dar ea ridică mâna.

– Nu mă răvăși, monstrule! Voiam doar să-ți spun că sunt gata să mă faci femeie cinstită, asta dacă nu te-a deturnat Gabrielle. Îi făcu cu ochiul. Deși am văzut-o smiorcăindu-se în batistă jos, în hol, mai devreme, deci bănuiesc că a eșuat.

El îi puse mâinile pe șolduri, simțind cum se mișcă mătasea albastră a rochiei pe pielea ei, dar nu încercă s-o sărute.

– Cum ai putut să ieși azi, Nancy? În mijlocul haosului. În ziua nunții noastre.

Ea îi puse mâna pe obraz.

– Îmi pare rău, nu mârâi la mine, Moș Martin. Era important, cel puțin pentru mine. Sunt acasă acum.

– Ai văzut noile afișe care oferă o recompensă de o sută de mii de franci pentru Șoarecele Alb? Pare-se că nu a trecut neobservată șmecheria ta cu scos prizonierii din Puget.

– A meritat, spuse ea, dându-i cu blândețe la o parte mâinile de pe șolduri, înainte ca strânsoare lui să-i strice mătasea delicată și extrem de scumpă. Oamenii aceia pot face ceva acum. Deși pilotul britanic era un dobitoc. Se plângea de mâncare și de înghesuiala din ascunzătoare, de parcă noi nu ne-am riscat viața ca să-l salvăm pe el.

Henri se dădu un pas în spate. Gabrielle mereu îi vorbea despre femeile cu care s-ar fi putut însura, franțuzoaice frumoase, elegante, ascultătoare. I-ar fi ținut afacerile în ordine și ar fi stat cuminți acasă. Dar toate celelalte femei din lume dispăreau când se gândea la Nancy. Spiritul ei aprig, vorbele ei feroce. Felul în care refuza să fie intimidată. Se lupta parte-n parte cu lumea, ca un pugilist de talie mondială. Contrastul dintre aceste două imagini, boxerul masiv, brăzdat de vânătăi și această tânără superbă în mătase albastră, cu ruj roșu, îl făcură să pufnească în râs, iar ea îi aruncă o privire întrebătoare.

– Șoarecele Alb nu e un nume potrivit pentru tine, Nancy. Tu ești o leoaică. Bine, mergem să ne căsătorim?

Își puse pe el sacoul, iar ea se apropie să-i ajusteze cravata. Simți mirosul de Chanel de pe pielea ei caldă.

– Desigur, monsieur Fiocca. Mergem.

Petrecerea, dată la Hotel du Louvre et Paix, fu un succes fulminant. Nici măcar privirile acre ale rudelor lui Henri nu putură știrbi victoria triumfală a momentului. Oricât de curios ar fi fost cineva despre cum reușise noua madame Fiocca să pună mâna pe o asemenea avere, nimeni nu scoase nici un cuvânt pe acest subiect și cu toții se lăsară în totalitate pradă plăcerii.

Nancy era extrem de fericită. Știa că petrecerea o să rămână în istorie și că Henri era mândru de ea. Fiecare oră pe care o petrecuse contrazicându-se și certându-se cu bucătarii, florarii și croitorii meritase. Ce mai zici acum, Marsilia? Îl luă de mână pe sub masa împodobită din capătul sălii de bal. El era întors cu spatele la ea, glumind cu unul dintre șefii șantierului naval, dar îi strânse vârfurile degetelor și îi masă podul palmei cu degetul mare într-un fel care îi dădu fiori.

– Madame Fiocca, se auzi o voce chiar lângă ea. Era Bernard, managerul hotelului, unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Nancy. Se dădu un pas în spate pentru a permite unui ospătar să așeze frapiera de argint la cotul ei și pahare curate în dreptul ei și al lui Henri, după care ridică sticla rece din gheață, i-o arătă și, când ea îi făcu semn, o deschise. Sticla eliberă un sfârâit în mâinile sale experimentate. Le turnă amândurora în pahare.

Henri se întoarse cu spatele la prietenul său, văzu eticheta și anul și începu să râdă în hohote.

– Cum ai reușit una ca asta, Nancy?

– Ți-am spus că plec într-o misiune foarte importantă azi, Moș Martin.

El scutură din cap și luă paharul cu un zâmbet șovăitor.