îi șopti numele, în timp ce Nancy dispăru în casă. Intrase în viața lui ca un meteorit și împrăștiase în drumul ei, în egală măsură, lumină, magie și haos. Se îndrăgostise de ea dintr-odată, total, în seara în care se cunoscuseră. Era de parcă ar fi sărit de pe marginea prăpastiei în îmbrățișarea zguduitoare a oceanului, dar nu era sigur ce voia ea de la el. Era mult mai în vârstă ca ea, iar viața lui, în ciuda luxului, era mult mai plictisitoare decât a ei. După un an, descoperise că ei nu-i păsa de banii lui. O, îi plăcea să-i cheltuie, la fel cum îi plăcea orice altă bucurie, dar o făcea cu încântarea unui copil. Încetul cu încetul, aflase despre copilăria oribilă a lui Nancy, despre fuga ei din Australia în America și, la șaisprezece ani, la Londra; nevoia ei disperată de a pune un ocean, o jumătate de lume între ea și copilăria ei nefericită se transformase într-un apetit sălbatic pentru plăcere și într-o autonomie aprigă. După încă un an, Henri își dăduse seama că până și Nancy avea uneori nevoie de sprijin și îl alesese pe el.

Pe el.

Inima i se umplu de mândrie.

În seara aceea îi va deveni soție. Știa că nu o să înceteze să-i cheltuiască averea și că o să se expună în continuare unor riscuri nebunești pentru Rezistență, chiar dacă se căsătorea cu el, nu-și făcea nici un fel de iluzii în privința asta, dar măcar în acea zi și în acea seară o să știe unde e, o să știe că e a lui.

– Poate că ar trebui să vorbesc eu cu Nancy, se auzi din spatele lui o voce subțire și nazală. Dacă nu poate să ajungă la timp la întâlnirea cu coafeza nici măcar în ziua nunții, poate că nu vrea să se mărite.

Henri se uită peste umăr. Sora lui stătea semeață pe marginea patului, ca un cocor bătrân. Fusese frumușică în tinerețe, chit că avea o față lungă și buze subțiri, dar într-un fel sau altul, în ciuda averii, devenise o acritură, iar lui i se părea că asta o urâțise. Insistase să vină cu el când se dusese să se îmbrace, într-o ultimă încercare disperată să-l convingă să nu se căsătorească.

– Poți să încerci dacă vrei, Gabrielle. Dar o să-ți spună să pleci și s-o lași în pace. Și adu-ți aminte că pe ea n-o constrânge dragostea frățească. Eu poate că nu o să te dau afară, dar ea te va da.

Gabrielle ignoră aluziile, oricât de clare ar fi fost. Continuă cu vocea ei subțire și tânguitoare de țânțar:

– Măcar atâta lucru pot să zic despre ea. Înjură în franceză ca un marinar înainte de îmbarcare. Unde a învățat asemenea cuvinte, Henri? E dezgustător.

Henri zâmbi. Era una dintre marile lui bucurii s-o audă pe Nancy înjurând cu poftă în limba ei adoptivă.

– Este un lingvist înnăscut, Gabrielle.

– Prostii! Nu are nici un pic de zestre! Nu vrea să se convertească la catolicism! Crede în Dumnezeu măcar?

– Mă-ndoiesc.

Tânguielile deveniră și mai pițigăiate.

– Cum ai putut, Henri, cum ai putut să întinezi familia noastră cu târfulița asta australiancă?

Întrecuse măsura; până și iubirea de frate avea o limită. Henri își ridică sora de umeri și o împinse ferm spre ușă.

– Gabrielle, dacă mai vorbești în felul ăsta despre soția mea, nu mai ai ce căuta la mine în casă. Dacă ar fi să renunț la bani, la afaceri și la familia mea dragă pentru o oră în compania lui Nancy în cea mai murdară speluncă din Montmartre, aș face-o fără nici o ezitare. Ieși!

Gabrielle își dădu seama că exagerase, iar acum tonul ei deveni rugător.

– Mă gândesc numai la binele tău, Henri, reuși să-i zică înainte ca acesta să-i trântească ușa în față.

Slavă Domnului că nu știe despre ceea ce face Nancy pentru Rezistență, se gândi Henri. S-ar duce țup-țup imediat la Gestapo. Amestecul de ură pentru Nancy și lăcomia pentru recompensă i-ar face ghearele dornice de sânge.

Se întoarse spre oglindă și își netezi părul. Prietenii îi spuneau că arăta de parcă întinerise de când începuse războiul. Nu le putea spune că ei erau cei care îmbătrâneau prea repede. Nu voia să-i jignească spunându-le că Nancy, o puștoaică fugară din celălalt capăt al lumii, îi dăduse speranță și un scop în viață, pe când ei, loiali cum le erau soțiilor lor, încă erau năuciți de șocul înfrângerii Franței, de fuga soldaților britanici de la Dunkirk și de îngrozitoarea bombardare a flotei franceze la Mers-el-Kébir de pe coasta Algeriei franceze, la ordinul lui Churchill însuși. Peste o mie de francezi fuseseră uciși de bombe britanice. Asta-i zguduise complet pe compatrioții săi, așa încât mulți se retrăseseră în casele lor. Nemții credeau acum că toată țara e a lor. Dar nu era. Franța avea să se ridice din nou. Nancy îl convinsese de asta. Cum ar fi fost viața fără ea? Îl trecu un fior. Ar fi fost un chin.