și-n josul străzii. Nancy nu avea încotro s-o ia. Încă o secundă și ar fi văzut-o și nu ar fi avut ce să facă. Dacă nu putea să-l omoare, trebuia să-l facă din vorbe. Începu să pregătească scuze și lingușiri. Să o facă pe fetița speriată? Sau poate pe casnica franțuzoaică indignată care putea să-l intimideze până și pe un ofițer SS cu discursul ei despre soțul bogat și prietenii sus-puși? Uneori atacul e cea mai bună apărare. I-ar fi făcut foarte mare plăcere să-i urle în față, chiar dacă o împușca la final.

Încă un strigăt din piață și soldatul se întoarse. Coborî dealul, aruncându-și arma peste umăr și lăsând Șoarecele Alb, tremurând de furie, în ascunzișul său.

Trebuia să aștepte, așa că numără până la 50 și privi fața mortului. Unu. Hitler vorbind la Berlin. Nancy în mijlocul unui mic grup de jurnaliști, neînțelegând cuvintele, dar simțind entuziasmul sălbatic, grotesc al mulțimii. Privise în jur, la prietenii ei, toți corespondenți străini, toți din Paris, ca și ea, toți, ca și ea, veniți în Germania ca să vadă cu ochii lor ce făcea omulețul ăsta caraghios. Erau mai în vârstă și aveau mai multă experiență, dar absolut toți păreau la fel de speriați și de scârbiți ca și ea. Doi. Huligani din Viena în cămășile maro ale Sturmabteilung-ului spărgând geamurile magazinelor evreiești, târând de păr proprietarii în stradă și bătându-i în fața vecinilor; vecinii întorcând privirea în altă direcție; vecinii râzând și aplaudând. Trei. Polonia invadată, declarația de război și lunile de așteptare care au urmat. Patru. Nancy înghesuind refugiați în ambulanța ei când Franța capitulase. Cinci. Luptători germani secerând cu mitraliera șiruri de femei și copii. Șase. Henri întors de pe front dezamăgit și umilit de viteza cu care Franța fusese înfrântă. Șapte. Ziua în care Parisul capitulase.

Imaginile apăreau într-o procesiune organizată. Nancy își încleștă pumnii. În acea zi, la Viena, își jurase că, dacă vreodată va avea ocazia să le facă rău naziștilor, o va face, iar toate lucrurile prin care trecuse începând de-atunci îi întăriseră convingerea. Se hrănea cu ura pe care le-o purta. Se bucura de fiecare mică victorie. Era convinsă că Hitler era nebun și că totul se va termina când se va izbi de măreața stâncă a Rusiei. Va face orice pentru a grăbi măcar cu o clipă prăbușirea regimului său monstruos și bolnav de ură. Știa că ar fi trebuit să-i fie teamă, să-și țină gura, să stea cuminte și să aștepte implozia lui Hitler și a brigăzii lui dezgustătoare, dar era prea furioasă ca să fie speriată și nu prea îi ieșea treaba cu ținutul gurii.

Cincizeci. Acest om. Acest băiat, prins de cei care ocupaseră și distruseseră Cartierul Vechi al Marsiliei, omorât cu sânge-rece de un invadator cu pușca. Lumina care îi dispăruse din priviri. Nancy ieși din nou în stradă și merse până în piață fără să se uite la cadavru. Nu-l va uita niciodată. Își desfăcu bicicleta de la gardul fântânii, puse pachetul în coșuleț și ieși din cartier pedalând.

Când ajunse la faleză, la marginea Mării Mediteraneene ce strălucea ca o bijuterie sub cerul rece de iarnă, își scoase o mănușă, se aplecă în față și tăie hârtia de ziar cu manichiura ei perfectă, drept, de parcă ar fi folosit un cuțit. În pachet era o sticlă de Rug din 1928, aceeași șampanie pe care Henri o comandase în noaptea în care se cunoscuseră la Cannes. Nancy întoarse pachetul ca să nu se vadă tăietura și continuă să meargă spre zona cochetă a orașului, unde locuia cu Henri de când începuse războiul. Șocul pe care îl simțise când văzu omul murind începea să se stingă. Își ridică fața spre soare și lăsă adierea să-i răcorească pielea. Să-i ia dracu’ pe nemți! Oferiseră o recompensă de o sută de mii de franci pentru capturarea Șoarecelui Alb, deci făcea bine ce făcea. O sută de sticle de șampanie excelentă de pe piața neagră. Ar fi închinat un pahar pentru asta, dar acum se ducea acasă să se pregătească de nuntă.

Capitolul 2

Henri Fiocca o privi de la fereastra camerei sale cum urca pe alee. Simți cum i se ridică o piatră de pe inimă și senzația familiară de admirație, frică și furie. Chiar și în ziua nunții trebuise să se ducă într-o misiune. Scrisori pentru Rezistență probabil, documente false pentru vreun refugiat care voia cu disperare să fugă din Franța, componente de radio pentru celulele Rezistenței din Marsilia, Cannes sau Toulouse. Nancy era mereu pe drum riscându-și viața ca să ducă bani sau mesaje câte unui prieten dubios al altui prieten. Ura lucrurile astea. Structura laxă și improvizată a rețelei Rezistenței o obliga să aibă încredere în străini, iar în perioada asta nu puteai să ai încredere nici măcar în propria familie. Henri era patriot – îi ura pe germani cum îi ura și Nancy, cu aceeași furie oarbă. De aceea își împărțea averea și masa cu oricine ar fi putut să-i facă vreun rău dușmanului. Dar tot își dorea din tot sufletul să nu trebuiască să-și împartă și logodnica. Nancy părea că se născuse fără frică, dar Henri știa ce înseamnă frica. Dragostea pe care i-o purta îl învățase asta.

Își puse mâna pe marginea ferestrei și