ce se putea povesti despre Fecioara de Fier, despre orificiul din partea inferioară şi la ce folosea acesta. Îi mai spusese şi despre gloanţele dum-dum şi despre faptul că tatăl său avea un pistol Derringer care încăpea în buzunarul de la vestă, dar care era în stare să facă într-un om o asemenea gaură, încât „un liliac se putea strecura prin ea fără măcar să-i atingă marginile cu aripile".

O dată Weary, dispreţuitor, parie cu Billy că acesta habar n-avea ce era un jgheab pentru scurgerea sângelui. Billy îşi dădu cu părerea că ar putea fi vorba de orificiul Fecioarei de Fier, dar se înşela. Jgheabul pentru scurgerea sângelui era mică adâncitură de-a lungul lamei de la sabie sau baionetă.

Weary îi descrise lui Billy toate torturile rafinate despre care aflase din cărţi, din filme sau de la radio - plus alte torturi tot atât de rafinate inventate de el personal. Una dintre invenţii era să dai drumul unei freze dentare în urechea celui torturat. Weary îl întrebă pe Billy care era, după părerea lui, cea mai îngrozitoare formă de execuţie. Billy n-avea nici o părere. Răspunsul corect se dovedi a fi următorul: „Legi buştean un individ şi-1 laşi pe un muşuroi de furnici în deşert - pricepi? II pui cu faţa în sus, îi ungi frumuşel cocoşelul şi ouşoarele cu miere şi-i tai pleoapele ca să-1 obligi să privească soarele până-şi dă duhul". Aşa merg lucrurile.

În vreme ce se afla ghemuit în şanţ împreună cu Billy şi cercetaşii, după ce se trăsese asupra lui, Weary îl puse pe Billy să-i cerceteze cu atenţie pumnalul pentru lupta corp la corp. Pumnalul nu semăna cu cele din dotarea armatei. Weary îl primise în dar de la tatăl lui. Avea o lamă de douăzeci şi cinci de centimetri, triunghiulară în secţiune transversală. Minerul din metal era alcătuit dintr-un şir de inele prin care Weary îşi strecura degetele butucănoase. Şi nu nişte inele obişnuite, ci prevăzute cu o groază de ţinte ascuţite.

Weary apropie mânerul de faţa lui Billy şi, cu un gest tandru, de cruzime reţinută, îi atinse obrazul cu ţintele.

- Ia zi, cum ţi-ar plăcea să primeşti o lovitură cu ăsta, ai?! voia el să ştie.

- Nu mi-ar plăcea, răspunse Billy.

- Ştii de ce-i lama triunghiulară ?

- Nu.

- Ca să facă o rană care să nu se mai închidă.

- A!

- Ăsta face o gaură cu trei laturi. Când înfigi într-un individ un cuţit obişnuit, îi faci doar o tăietură. Aşa-i? Tăietura se închide una-două. Aşa-i?

- Aşa-i.

- Pe dracu'! Ce ştii tu? Ce naiba vă învaţă la colegiu?

- Păi, n-am apucat să stau prea mult la colegiu, spuse Billy - ceea ce era adevărat. Făcuse doar şase luni de colegiu, şi nici măcar nu fusese un colegiu în toată regula. Urmase cursurile serale ale Şcolii de optometrie din Uium.

- Nu dau doi bani pe nici un colegiu, replică Weary ironic.

Billy ridică din umeri.

- Viaţa-i mult mai complicată decât se spune în cărţi, adăugă Weary. O să vezi tu.

Ghemuit în şanţ, Billy nu răspunse nici de data aceasta, căci nu dorea ca discuţia să se prelungească mai mult decât era necesar. Deşi la un moment dat fusese tentat să spună că mai ştie şi el câte ceva despre răni şi sânge. La urma urmelor, aproape în toate zilele copilăriei sale, dimineaţa şi seara, Billy contemplase îndelung torturi şi răni cumplite. Pe peretele micului său dormitor din Uium atârna un crucifix înspăi-mîntător. Orice chirurg militar ar fi admirat fidelitatea cu care artistul redase din punct de vedere clinic toate rănile lui Hristos - rănile pricinuite de suliţă, de spini, găurile făcute de piroanele de fier. Acest Hristos al lui Billy avusese o moarte oribilă. Era de compătimit. Aşa merg lucrurile.

Billy nu era catolic, deşi crescuse cu un crucifix înfiorător atârnat pe peretele dormitorului. Tatăl lui nu era adeptul nici unei religii. Mama lui cânta la orgă pentru diferite biserici din oraş, atunci când se întâmpla să lipsească organistul. Ori de câte ori cânta, îl lua şi pe Billy cu ea, învăţîndu-1 şi pe el câte ceva. Ea declară că va opta pentru una dintre biserici doar atunci când se va lămuri care dintre ele are dreptate.

De lămurit, nu s-a lămurit niciodată. În schimb, i se trezi o dorinţă nebună de-a avea şi ea un crucifix. Îşi cumpără unul dintr-o prăvălie cu cadouri din Santa Fe, tocmai în perioada Marii Depresiuni Economice, pe când mica lor familie făcea o călătorie în Vest. Că atâţi alţi americani, încerca şi ea să dea un sens vieţii cu ajutorul obiectelor găsite în magazinele de cadouri.

Şi de atunci crucifixul stătea instalat în camera lui Billy Pilgrim.

Privindu-şi admirativ paturile din lemn de nuc ale puştilor, cei doi cercetaşi anunţară în şoaptă că e timpul să iasă cu toţii din şanţ. Trecuseră zece minute şi nimeni nu venise să vadă dacă erau sau nu răniţi şi să-i lichideze. După toate aparenţele, cel care trăsese se află undeva departe şi era singur.

Aşa că cei patru se târâră afară din şanţ fără să mai tragă nici un foc de armă. Ca nişte mamifere nenorocite ce erau, se furişară într-o pădurice. Apoi se ridicară în picioare şi grăbiră pasul. În pădure era frig şi întuneric. Pinii se înălţau ca nişte şiruri de soldaţi. Sub ei nu mai creştea nimic. Pământul era acoperit cu o pătură de zăpadă neatinsă, groasă de zece centimetri. Americanii n-aveau de ales - lăsau pe zăpadă nişte urme la fel de precise ca schemele explicative dintr-un manual de dans - un pas, o alunecare, pauză - un pas, o alunecare, pauză.

- Să-ţi ţii gura! O vorbă să nu scoţi! îl avertiză Roland Weary pe Billy Pilgrim în timp ce se târau afară din şanţ. Weary umbla echipat de luptă până-n dinţi ca Tweedledum sau Tweedledee. Era un om scund şi îndesat.

Căra cu el toate efectele primite şi toate darurile căpătate de-acasă: cască, fular, căciulă de lână, mănuşi, flanelă de bumbac, flanelă de lână, cămaşă de lână, pulover, veston, manta, indispensabili de bumbac, indispensabili de lână, pantaloni de lână, ciorapi de bumbac, ciorapi de