biet pribeag, bâjbâind undeva în spatele noilor linii germane. Alţi trei pribegi, dar nu atât de dezorientaţi ca el, îi acordară lui Billy permisiunea să se ţină după ei. Doi erau cercetaşi, iar unul artilerist antitanc. Nu aveau nici hrană, nici hărţi. Încercând să-i evite pe nemţi, se afundau tot mai adânc în pustietăţile rurale. Mâncau zăpadă.

Mergeau în şir indian. În frunte erau cer-cetaşii: inteligenţi, mlădioşi, calmi, tăcuţi. Aveau şi puşti. După ei venea artileristul greoi şi stângaci, pregătit să-i pună pe nemţi pe goană cu un pistol automat Colţ de calibrul 45 într-o mână şi cu un pumnal în cealaltă.

La urmă venea şi Billy Pilgrim, cu mâinile goale, aşteptând descurajat moartea. Billy era ceva de nedescris - înalt de un metru nouăzeci, cu umerii şi pieptul ca o cutie de chibrituri.

N-avea nici cască, nici manta, nici bocancii şi nici vreo armă oarecare. În picioare purta nişte pantofi ieftini, uşori, pe care-i cumpărase pentru înmormântarea tatălui său. Între timp pierduse unul din tocuri, ceea ce îl obliga să şchiopăteze. Din cauza acestui şchiopătat involuntar începură să-1 doară şalele.

Îmbrăcămintea lui Billy consta dintr-un veston subţire, o cămaşă şi pantaloni din lina aspră şi rufăria de corp care mustea de sudoare. Dintre toţi era singurul care avea barbă. O barbă ţepoasă, crescută la întâmplare, în care se răzleţeau şi fire albe, deşi Billy n-avea decât douăzeci şi unu de ani. Mai avea şi-un început de chelie. Din cauza vântului, a frigului şi a efortului fizic, faţa îi devenise purpurie.

N-arăta deloc a soldat. Arăta ca un flamingo jegos.

Şi, în a treia zi de când tot rătăceau aşa, cineva începu să tragă în cei patru de undeva de departe - trase patru focuri, în timp ce tocmai traversau un drum îngust pavat cu cărămidă. Primul glonţ fusese destinat cercetaşilor. Următorul, artileristului care se numea Roland Weary.

Cel de-al treilea glonţ era pentru jegosul flamingo, care înmărmurise drept în mijlocul drumului când auzi trecându-i pe lângă ureche bâzâitul albinei fatale. Billy, politicos, rămase nemişcat pentru a-i mai da trăgătorului încă o şansă. Imaginea lui aiurită despre regulile războiului era că oricărui ţintaş trebuie să i se ofere o a doua şansă. Următorul glonţ, judecând după sunet, trecu razant la o fracţiune de milimetru de genunchii lui Billy.

Roland Weary şi cercetaşii se adăpostiseră într-un şanţ şi de acolo Weary începu să se stropşească la Billy: „Mişcă din drum, futu-ţi mama mă-tii de idiot!"

Expresia constituia încă o noutate pentru vocabularul albilor în 1944. Pentru Billy, care nu futuse niciodată pe nimeni, cuvântul era inedit şi surprinzător - şi îşi atinse scopul. Adică îl dezmetici şi-1 făcu să se dea la o parte din drum.

- Iar ţi-am salvat viaţa, nepricopsitule, îi zise Weary lui Billy, când acesta ajunse în şanţ. Îi mai salvase viaţa lui Billy de nenumărate ori, înjurîndu-1, înghiontindu-1, dându-i palme, obli-gîndu-1 să se mişte. Duritatea era absolut necesară, întrucât Billy nu voia să facă nimic ca să se salveze. Billy dorea să fie lăsat în plata Domnului. Era flămând, îngheţat, dezorientat, neajutorat. Acum, în ziua a treia, de-abia dacă mai făcea vreo deosebire între somn şi starea de veghe şi nici că mai vedea vreo diferenţă între a merge şi a sta pe loc.

Ar fi vrut să-1 lase toată lumea în pace. „Plecaţi fără mine, fraţilor!" repeta el întruna.

Weary era şi el la fel de neiniţiat în ale războiului ca şi Billy. Şi el venise pe front tot ca înlocuitor - într-o echipă de artilerişti. Contribuise la trimiterea unui singur obuz aprig -dintr-un tun antitanc de 57 de milimetri. Tunul scosese un sunet straşnic, de parcă Dumnezeu Atotputernicul şi-ar fi tras în jos fermoarul de la şliţ. Din gura lui ţâşni o flacără care pârjoli zăpada şi vegetaţia pe o lungime de zece metri. Flacăra lăsă pe pământ o săgeată, indicând nemţilor cu precizie unde era ascuns tunul. Obuzul nu-şi nimerise ţinta.

Ţinta fusese un tanc Tigru. Acesta îşi roti botul de 88 de milimetri adulmecând împrejurimile, văzu săgeata de pe pământ. Trase. Îi omorî pe toţi artileriştii, cu excepţia lui Weary. Aşa merg lucrurile.

Roland Weary avea doar optsprezece ani şi era la capătul unei copilării nefericite, petrecută aproape în întregime în Pittsburgh, Pennsylva-nia. Nu se bucurase de simpatie în Pittsburgh. Nu fusese simpatizat fiindcă era prost, gras şi meschin şi, oricât s-ar fi spălat, tot mirosea a slănină râncedă. Mereu se găsea câte cineva în Pittsburgh care să vrea să se descotorosească rapid de compania lui.

Pe Weary îl înnebunea lucrul ăsta. Ori de câte ori i se dădeau papucii, Weary găsea pe câte cineva şi mai antipatic decât el şi un timp se afişa peste tot cu acea persoană, simulând o mare prietenie. Apoi, într-o bună zi, găsea el un pretext să-i tragă individului o mamă de bătaie soră cu moartea.

Se comportă după un tipar. Relaţia stabilită de el cu cei pe care până la urmă îi bătea măr era ceva dement, dictat de porniri criminale şi de alte instincte refulate. Întâi le povestea acestor indivizi despre colecţia tatălui său, care includea arme, săbii, instrumente de tortură, cătuşe pentru picioare şi aşa mai departe. Tatăl lui Weary, care era instalator, colecţiona într-adevăr asemenea obiecte, colecţia fiind asigurată pentru suma de patru mii de dolari. Nu era singurul. Făcea parte dintr-un club mare, ai cărui membri colecţionau cu toţii obiecte de felul ăsta.

O dată tatăl lui Weary îi dădu în dar mamei lui Weary o menghină spaniolă în stare de funcţionare - ca s-o folosească la bucătărie. Altă dată îi dădu o veioză al cărei postament era o imitaţie a celebrei Fecioare de Fier din Nurnberg. Adevărata Fecioară de Fier fusese un instrument de tortură din Evul Mediu, un fel de recipient care pe dinafară arăta ca o femeie, iar pe dinăuntru era căptuşit cu ţinte. Partea din faţă a femeii se compunea din două uşi batante. Idealul era să vâri în interior criminalul şi apoi să închizi uşile cât mai încet, în dreptul ochilor erau două ţinte speciale. Jos se deschidea un orificiu prin care se scurgea sângele.

Aşa merg lucrurile.

Weary îi povestise lui Billy Pilgrim tot