Se considera totodată capul familiei, de vreme ce ea fusese nevoită să se îngrijească de înmormântarea mamei sale, tot ea îi căutase lui Billy o menajeră şi aşa mai departe. În plus, Barbara şi soţul ei trebuiau să se ocupe şi de afacerile lui Billy, care nu erau deloc de neglijat şi aceasta deoarece, după toate aparenţele, lui Billy nu-i mai păsa de afaceri nici cât negru sub unghie. Toate aceste responsabilităţi la o vârstă atât de fragedă o transformaseră într-o femeie afurisită şi rea de gură. Iar între timp sărmanul Billy încerca cu disperare să-şi păstreze demnitatea, să îi convingă pe Barbara şi pe restul lumii că e departe de-a fi nebun, că, din contră, se dedică unei chemări mult mai înălţătoare decât afacerile.

Acum, socotea el, se ocupă, nici mai mult, nici mai puţin, cu prescrierea lentilelor de corecţie pentru sufletele pământenilor. Un număr atât de mare de suflete erau distruse şi nefericite, credea Billy, pentru că nu reuşeau să vadă la fel de bine ca micii lui prieteni de pe Tralfamadore.

- Pe mine să nu mă minţi, tată! zise Barbara. Ştiu foarte bine că ai auzit când te-am strigat.

Fata asta era destul de drăguţă, doar că avea nişte picioare ca un pian mare de concert din epoca victoriană. Acum era foc şi pară pe el din cauza scrisorii din ziar. Zicea că, din cauza ei, el şi toţi cei care au vreo legătură cu el ajunseseră de râsul lumii.

- Tată, tată, se lamenta Barbara, ce ne facem cu tine? Vrei să ne obligi să te ducem acolo unde stă şi mama ta?

Mama lui Billy era încă în viaţă. Zăcea la pat într-un azil de bătrâni numit Pine Knoll, la marginea oraşului Uium.

- Şi, mă rog, ce anume din scrisoarea mea te înfurie aşa de tare? dori Billy să afle.

- E o idioţenie de la un cap la altul. Nimic nu-i adevărat din tot ce scrie acolo!

- Ba-i adevărul adevărat.

Billy nu intenţiona să-şi dea frâu liber furiei, aşa cum făcea ea. Pe el nimic nu-1 scotea din sărite. În privinţa asta era formidabil.

- Planeta Tralfamadore nici măcar nu există.

- Nu poate fi detectată de pe Pământ, dacă asta vrei să spui, preciza Billy. Şi, dacă-i vorba pe-aşa, nici Pământul nu se poate detecta de pe Tralfamadore. Ambele planete sunt foarte mici. Şi sunt foarte departe una de alta.

- De unde-ai mai scos şi numele ăsta cretin „Tralfamadore"?

- De la fiinţele care locuiesc acolo.

- Doamne Dumnezeule! exclamă Barbara şi se întoarse cu spatele la el, bătând din palme ca pentru a-şi sărbători înfrângerea. Pot să-ţi pun o întrebare foarte simplă?

- Bineînţeles.

- Cum se face că n-ai pomenit nimic despre planeta asta înaintea accidentului de avion?

- Am considerat că nu sosise încă momentul potrivit.

Şi aşa mai departe. Billy susţinea că pentru prima oară s-a desprins din strânsoarea timpului în 1944, cu mult înainte de călătoria pe Tralfamadore. Tralfamadorienii nu avuseseră nici o contribuţie la aceasta. Ei nu făcuseră decât să-i dea puterea de pătrundere în ceea ce se întâmpla în realitate.

Billy ieşise pentru prima dată din strânsoarea timpului când cel de-al doilea război mondial era în plină desfăşurare. Billy fusese ajutorul preotului în timpul războiului. În rândurile armatei americane ajutorul preotului este prin tradiţie un pretext de amuzament. Billy nu constituia o excepţie. Era la fel de neputincios şi când trebuia să pricinuiască vreun rău inamicului, şi când trebuia să-şi ajute prietenii. De fapt, nici nu avea prieteni. Era un soi de valet al preotului, nu aştepta nici un fel de promovări sau de medalii, nu purta nici un fel de însemne şi nutrea o credinţă umilă întru Iisus cel iubitor, pe care majoritatea soldaţilor o găseau dezgustătoare.

În tot timpul manevrelor din Carolina de Sud, Billy cânta imnuri ştiute din copilărie. Le cântă la o mică orgă neagră, garantată împotriva umezelii. Orga avea treizeci şi nouă de clape şi două pedale - vox humana şi vox celeste. Billy mai avea în grijă şi un altar portabil, un fel de geantă diplomat oliv-maronie, prevăzută cu picioare telescopice. Geanta era căptuşită cu pluş purpuriu şi cuibărite în acel pluş emoţionant se găseau o cruce lucioasă din aluminiu şi o Biblie.

Altarul şi orgă erau executate de o firmă din Camden, New Jersey, care fabrica aspiratoare de praf - fapt consemnat pe ambele obiecte.

Într-o zi, în timpul manevrelor, Billy tocmai executa la orgă Domnul nostru este o falnică cetate pe muzică de Johann Sebastian Bach şi pe versuri de Martin Luther. Era o dimineaţă de duminică. Billy şi preotul reuşiseră să strângă pe coasta unui deal din Carolina un grup de aproximativ cincizeci de soldaţi. La un moment dat îşi făcu apariţia şi un aşa-zis „arbitru". Peste tot mişunau asemenea arbitri, persoane care spuneau cine câştigă său pierdea bătăliile teoretice, cine mai rămânea în viaţă şi cine era mort.

Arbitrul aducea veşti comice. Grupul credincioşilor fusese reperat teoretic din aer de către un inamic teoretic. Ibt teoretic, acum erau cu toţii lichidaţi. Cadavrele teoretice se tăvăliră pe jos de râs şi înfulecară un prânz copios.

Amintindu-şi acest incident după ani de zile, Billy constată cu surprindere cât de tralfama-doriană fusese acea aventură cu moartea: să fii mort şi în acelaşi timp să-ţi înfuleci prânzul!

Către sfârşitul manevrelor, Billy primi o permisie specială să plece acasă, întrucât tatăl său, frizer în Uium, New York, murise împuşcat de un prieten la o vânătoare de căprioare. Aşa merg lucrurile.

Când Billy reveni din permisie, află că îi sosise ordin să plece în Europa. Era nevoie de el la compania de stat-major a unui regiment de infanterie care lupta în Luxemburg. Ajutorul preotului regimentului fusese omorât pe câmpul de luptă. Aşa merg lucrurile.

Când Billy se prezentă la regiment, acesta era tocmai pe punctul de-a fi spulberat de nemţi în faimoasa bătălie de la Bulge. Billy nici măcar n-a mai ajuns să-1 cunoască vreodată pe preotul al cărui ajutor ar fi trebuit să fie şi n-a mai apucat să-şi primească nici casca şi nici bocancii. Toate acestea se întâmplau în decembrie 1944, în timpul ultimei ofensive puternice a Germaniei.

Billy supravieţui, dar se pomeni un