la rândul său îşi ajută ginerele să-şi înjghebe o firmă proprie. Fiul lui Billy, Robert, se ţinu numai de boacăne în liceu, dar mai apoi intră în rândurile faimoaselor Berete Verzi. Se dădu pe brazdă, deveni un tânăr destoinic şi plecă să lupte în Vietnam.

La începutul anului 1968, un grup de optometrişti, printre care şi Billy, plecă cu avionul de la Uium la Montreal pentru a participa la un Congres Internaţional de Optometrie. Avionul se prăbuşi pe vârful muntelui Sugarbush în statul Vermont. Toţi pasagerii îşi pierdură viaţa, cu excepţia lui Billy. Aşa merg lucrurile.

În vreme ce Billy se refăcea într-un spital din Vermont, soţia lui muri accidental prin intoxicare cu oxid de carbon. Aşa merg lucrurile.

Când Billy se văzu în sfârşit acasă după prăbuşirea avionului, o bucată de vreme stătu liniştit. O cicatrice groaznică îi brăzda creştetul capului. Renunţă să-şi mai practice meseria. Îşi angaja o menajeră. Fiica lui venea să-1 vadă aproape zilnic.

Şi deodată, fără să anunţe pe nimeni, Billy plecă la New York şi vorbi la radio ca invitat al unei emisiuni de dezbateri care dura toată noaptea. Acolo relată pe larg cum ajunsese să scape din strânsoarea timpului. Mai adăugă şi că în 1967 fusese răpit de un OZN. Farfuria zburătoare venea de pe planeta Tralfamadore, pretindea el. Fusese dus pe această planetă şi expus gol într-o grădină zoologică, declară el. Acolo îl împerecheară cu Montana Wildhack, o fostă stea de cinema de pe Terra.

Câţiva huhurezi din Uium îl auziră pe Billy la radio şi unul dintre ei îi telefona fiicei lui Billy, Barbara. Barbara se nelinişti. Plecă împreună cu soţul ei la New York şi îl aduseră pe Billy înapoi acasă. Billy insista cu jumătate de glas că tot ce spusese la radio era adevărat. Susţinea că fusese răpit de tralfamadorieni chiar în noaptea nunţii fiicei sale. Faptul trecuse neobservat, pretindea el, deoarece tralfamado-rienii îl luaseră printr-o buclă temporală, datorită căreia el putea sta pe Tralfamadore ani de zile, lipsind, cu toate acestea, de pe Pământ doar o microsecundă.

Mai trecu încă o lună fără nici un incident şi apoi, într-o bună zi, Billy trimise o scrisoare ziarului News Leader din Uium, pe care ziarul o şi publică. În ea se făcea o descriere a fiinţelor de pe Tralfamadore.

Se arăta că aceste fiinţe sunt verzi, înalte de şaizeci de centimetri şi că au o formă asemănătoare cu o pompă de desfundat chiuvetele. Ventuza aspiratoare e partea aşezată pe pământ, iar coada, sau minerul, extrem de flexibilă, e orientată de obicei spre cer. La capătul fiecărui miner se află o mânuţă cu un ochi verde în mijlocul palmei. Tralfamadorienii sunt prietenoşi şi văd în patru dimensiuni. Ei îi compătimesc pe locuitorii Pământului pentru că aceştia nu văd decât în trei dimensiuni. Ar putea să-i înveţe pe pământeni o mulţime de lucruri formidabile, îndeosebi despre timp. Billy promitea că într-o scrisoare viitoare se va referi la unele dintre aceste lucruri formidabile.

Când i se publică prima scrisoare, Billy tocmai o redacta pe cea de-a doua. Aceasta începea în felul următor:

„Lucrul cel mai important pe care l-am învăţat pe Tralfamadore este că, atunci când cineva moare, moartea e doar o aparenţă. Persoana respectivă este de fapt foarte vie în trecut, drept care e o prostie ca oamenii să jelească la înmormântare. Toate clipele, trecute, prezente şi viitoare, au existat şi vor exista veşnic. Tralfamadorienii contemplă toate aceste clipe separate la fel cum contemplăm noi un perete al Munţilor Stâncoşi, de pildă. Ei văd cât sunt de permanente toate aceste clipe şi pot privi orice clipă care-i interesează. Ideea că o clipă urmează alteia ca nişte mărgele înşirate pe o aţă şi că, odată trecută, clipă s-a dus pe vecie este doar o închipuire a noastră, a celor de pe Pământ.

Când vede cadavrul cuiva, orice tralfama-dorian socoteşte că respectiva persoană se află în acel moment într-o stare proastă, dar că ea se simte perfect într-o mulţime de alte momente. Ei bine, şi eu când aud acum că a murit cineva, pur şi simplu ridic din umeri şi spun acelaşi lucru ca şi tralfamadorienii, adică «Aşa merg lucrurile»".

Şi aşa mai departe.

Billy compunea această scrisoare în camera de recreaţie de la subsolul casei sale pustii. Era ziua liberă a menajerei. În cameră se afla o maşină veche de scris. O adevărată calamitate! Cântărea cât o baterie de acumulatori. Billy nu putea s-o care foarte uşor prea departe, ceea ce explică faptul că scria în această cameră şi nu altundeva.

Instalaţia de căldură se defectase. Un şoarece rosese izolaţia unui fir care ducea la termostat. Temperatura în casă coborâse la 10° C, dar Billy nu băgase de seamă. Nici măcar nu-şi pusese pe el ceva mai gros. Era tot în pijama, cu un halat de baie şi cu picioarele goale, deşi după-amiaza aproape că se sfârşise. Picioarele goale i se învineţiseră.

În orice caz, în străfundurile inimii, simţămintele lui Billy străluceau ca tăciunii aprinşi. Focul era întreţinut de credinţa că adevărul revelat de el despre timp va aduce mângâiere unui mare număr de oameni. Soneria de la parter începu să sune în disperare. La uşă se afla fata lui, Barbara, care voia să intre în casă. Până la urmă îşi descuie singură cu cheia ei, iar Billy o auzi păşind pe podeaua de deasupra capului său şi strigând: „Tată? Tăticule, unde eşti?" Şi aşa mai departe.

Billy nu catadicsi să-i răspundă, drept care ea mai să-şi iasă din minţi, aşteptându-se dintr-o clipă într-alta să dea peste cadavrul lui. Până când, în sfârşit, îi veni ideea să caute şi în ultimul loc unde mai era de căutat - adică în camera de la subsol.

- De ce nu mi-ai răspuns când te-am strigat? dori Barbara să ştie, stând în uşa camerei. Avea la ea ziarul de după-amiază, cel în care Billy îşi descria prietenii de pe Tralfamadore.

- Nu te-am auzit, spuse Billy.

Scenă avea următoarea explicaţie: Barbara avea doar douăzeci şi unu de ani, dar îşi considera tatăl senil, chiar dacă acesta nu avea decât patruzeci şi şase de ani - senil din cauza leziunilor cerebrale pricinuite de prăbuşirea avionului.