lână, bocanci, mască de gaze, gamelă, set de tacâmuri, trusă de prim-ajutor, pumnal, pătură, cort pentru o persoană, manta de ploaie, o Biblie blindată, o broşură intitulată Cunoaşte-ţi duşmanul, încă o broşură intitulată De ce luptăm noi şi o alta conţinând expresii nemţeşti transcrise cu ajutorul alfabetului fonetic englezesc, care să-i dea posibilitatea lui Weary să pună în nemţeşte întrebări cum ar fi: „Unde se află Cartierul dumneavoastră General?" şi „Câte obuziere aveţi ?" sau să spună: „Predaţi-vă! Nu aveţi scăpare!" Şi aşa mai departe.

Weary avea şi o bucată de lemn de plută, care să-i servească drept pernă în locaşul de tragere. Mai avea şi o trusă profilactică în care se găseau două prezervative groase. „Exclusiv pentru prevenirea unor boli!" Avea şi un fluier pe care nu intenţiona să-1 arate nimănui până în ziua când va fi avansat caporal. În sfârşit, mai avea şi o poză obscenă cu o femeie pe cale să se împreuneze cu un ponei. Weary îl obligase de câteva ori pe Billy Pilgrim să admire această poză.

Femeia şi poneiul erau pozaţi între două coloane dorice, în faţa unor draperii de catifea cu ciucuri ca nişte testicule. Lângă una din coloane se înălţa un palmier într-un ghiveci. Poza lui Weary era o reproducere a primei fotografii obscene din istoria omenirii. Cuvântul fotografie fusese folosit pentru prima oară în 1839, exact în anul când Louis J.M. Daguerre demonstrase Academiei Franceze că orice imagine formată pe o placă metalică argintată, acoperită cu o peliculă subţire de iodură de argint, se poate developa în prezenţa vaporilor de mercur.

După numai doi ani, în 1841, Andre Le Fevre, un asistent al lui Daguerre, era arestat în Grădinile Tuileries pentru încercarea de a vinde unui domn o poză cu o femeie şi un ponei. Tot de acolo îşi cumpărase şi Weary poza - din Grădinile Tuileries. Le Fevre se strădui să explice că poza reprezintă o operă de artă şi că intenţia lui fusese de a reînvia mitologia greacă. Mărturie, susţinea el, stăteau coloanele dorice şi palmierul.

Întrebat care mit dorise să ilustreze, Le Fevre răspunse că există sute de mituri ca acela ales de el, în care femeia este o simplă muritoare, iar poneiul, un zeu.

Îl condamnară la şase luni închisoare. Acolo muri de pneumonie. Aşa merg lucrurile.

Billy şi cercetaşii erau costelivi. În schimb, Roland Weary avea grăsime de consumat, nu glumă. Duduia ca un cuptor încins sub toate straturile lui de pânză, stofă şi lină. Avea atâta energie, încât alerga întruna de la Billy la cercetaşi şi înapoi cu nişte mesaje idioate, pe care nu le trimitea nimeni şi pe care nimeni nu se bucura să le primească. Totodată, fiind atât de activ în comparaţie cu ceilalţi, începu să se închipuie căpetenia lor.

De fapt, era atât de ocupat şi de înfofolit, încât n-avea nici cea mai mică senzaţie de pericol. Imaginea sa despre lumea înconjurătoare se limita la ce putea el să vadă prin crăpătura îngustă dintre marginea căştii militare şi fularul de acasă, care îi ascundea faţa de bebeluş de la rădăcina nasului până jos, sub bărbie. Se simţea aşa de bine la cald, încât putea chiar să-şi închipuie că se afla în siguranţă la el acasă, după ce supravieţuise războiului şi că tocmai le povestea părinţilor şi surorii lui o întâmplare reală din timpul războiului - când de fapt această întâmplare reală era încă în plină desfăşurare.

În versiunea lui Weary, această întâmplare reală din timpul războiului suna cam aşa: Nemţii au pornit un atac mare, iar Weary şi camarazii lui din echipa de artilerişti s-au luptat cu înverşunare, până când au murit cu toţii, în afară de Weary. Aşa merg lucrurile. După care Weary s-a întâlnit cu doi cercetaşi, imediat au devenit toţi trei prieteni la cataramă şi au hotărât să-şi croiască drum înapoi spre propriile linii. Intenţionau să meargă cât mai repede şi să nu se predea nici în ruptul capului. Şi-au strâns mâinile cu toţii şi s-au autointitulat „Cei trei muşchetari".

Numai că un blestemat de student, un puşti aşa de jigărit că nici n-ar fi avut ce căuta în armată, i-a rugat să-1 ia şi pe el. N-avea nici măcar o puşcă sau un cuţit. N-avea nici măcar o cască sau o beretă pe cap. Nici să umble ca lumea nu putea - şchiopăta, exasperându-i pe toţi şi deconspirându-le poziţia. Era ceva jalnic! Cei trei muşchetari l-au împins, l-au cărat şi l-au târât după ei pe nepricopsitul de student tot drumul, până când au ajuns la liniile lor, continua povestirea Weary. Şi astfel i-au salvat nenorocitului pielea!

În viaţa reală, Weary tocmai se reîntorcea pe propriile lui urme, încercând să afle ce se întâmplase cu Billy. Le spusese cercetaşilor să-1 aştepte până avea să se ducă să-1 aducă pe prăpăditul de student. Acum trecea pe sub o creangă joasă. Creanga îl lovi în vârful căştii făcând/joc / Weary nu auzi nimic. Undeva începu să latre un dulău. Weary nu auzi nimic nici de data asta. Povestea lui cu războiul tocmai ajunsese într-un punct palpitant. Se făcea că un ofiţer îi felicita pe cei trei muşchetari, pro-miţîndu-le că-i va propune pentru decorare cu „Steaua de bronz".

- Vă mai pot ajuta cu ceva? îi întrebă ofiţerul.

- Da, să trăiţi! răspunse unul din cercetaşi. Am dori să rămânem împreună tot restul războiului. Puteţi face ceva pentru ca nimeni să nu-i despartă pe cei trei muşchetari?

Billy Pilgrim rămăsese în pădure. Stătea sprijinit de un copac, cu ochii închişi. Capul îi era dat pe spate şi nările îi fremătau. Semăna cu un poet în mijlocul Partenonului.

Asta se întâmplă exact când Billy se desprindea pentru prima oară din strânsoarea timpului. Atenţia începu să-i lunece vertiginos de-a lungul întregului arc al vieţii, trecând în moarte, adică într-o lumină violetă - şi un bâzâit.

Iar apoi Billy se întoarse din nou la viaţă, lunecând lin înapoi, până la faza dinaintea naşterii, care era o lumină roşie şi nişte sunete ca un lichid bolborosind. Şi de aici, Billy lunecă din nou în viaţă şi se opri. Acum, băieţel fiind, făcea duş împreună cu tatăl său la Clubul tinerilor creştini