Micuţul Billy era îngrozit, căci tatăl său îi spusese că îl va învăţa să înoate după metoda „ori înoţi, ori te duci la fund". Tatăl lui urma să-1 arunce pe Billy unde era apă mai adâncă, iar Billy trebuia să facă bine şi să înoate.

A fost ca la execuţie. În timp ce tatăl său îl ducea de la duşuri spre bazin, Billy se simţea ca paralizat. Ţinea ochii închişi. Când i-a deschis, s-a trezit pe fundul bazinului şi de pretutindeni răsuna o muzică minunată. Îşi pierdu cunoştinţa, dar muzica tot o mai auzea. Simţi vag că cineva încerca să-1 salveze. Lui Billy îi displăcu lucrul acesta.

De acolo călători mai departe în timp, ajun-gînd la anul 1965. Avea patruzeci şi unu de ani şi tocmai îşi vizita mama bătrâna şi bolnavă, la Pine Knoll, un azil pentru bătrâni, unde o adusese cu o lună înainte. Bătrână făcuse pneumonie şi nu mai erau speranţe să trăiască. Totuşi a mai trăit, şi încă mulţi ani.

Vocea îi era stinsă de tot, drept care, ca s-o audă, Billy îşi lipi urechea dreaptă de buzele ei ca pergamentul. Era clar că dorea să-i spună ceva important.

- Cum... ? începu ea şi se opri. Era prea istovită. Spera că n-o să mai fie nevoie să rostească restul propoziţiei, că o va termina Billy în locul ei.

Dar Billy n-avea cum să bănuiască ce-i trecea ei prin minte.

- Ce cum, mamă? şopti el.

Ea înghiţi în sec cu multă greutate, lăsă să-i picure câteva lacrimi. Apoi îşi adună toate forţele din corpul ei împuţinat, chiar şi din vârfurile degetelor de la mâini şi de la picioare. Şi în cele din urmă acumula suficientă energie ca să rostească în şoaptă această propoziţie inteligibilă:

- Cum am ajuns aşa bătrâna ?

Bătrâna mamă a lui Billy îşi pierdu cunoştinţa şi atunci o infirmieră drăguţă îl conduse pe Billy afară din rezervă. Exact când Billy ajunse în coridor, văzu cum prin faţa lui e transportat sub un cearşaf cadavrul unui bătrân. În tinereţe omul fusese un celebru maratonist. Aşa merg lucrurile. Toate acestea se petrecuseră înainte ca Billy să-şi fi spart capul în accidentul de avion; şi pentru că veni vorba, înainte de-a începe să trâmbiţeze atâtea şi atâtea despre farfurii zburătoare şi călătorii în timp.

Billy se afla acum într-o sală de aşteptare. Nu rămăsese încă văduv. Deodată simţi ceva tare sub perna umflată a scaunului. Scotoci cu mâna şi descoperi o carte: Execuţia soldatului Slovick de William Bradford Huie. Cartea era o relatare veridică a împuşcării de către un pluton de execuţie american a soldatului Eddie D. Slovick, nr. 36896415, singurul soldat american executat pentru laşitate de la războiul civil încoace. Aşa merg lucrurile.

Billy citi concluziile unui procuror militar care revizuise cazul lui Slovick şi care conchidea astfel: Slovick a sfidat autoritatea guvernului şi de răspunsul hotărât dat faptei sale depinde menţinerea pe viitor a disciplinei. Dacă e vorba ca pedeapsa cu moartea pentru dezertare să se impună vreodată, în cazul de faţă ea trebuie să se impună nu ca măsură represivă sau ca un fel de răsplată, ci pentru a menţine acea disciplină fără de care o armată nu-şi poate înfrânge duşmanul, în cazul în speţă nu s-au făcut recomandări pentru clemenţă şi nici în prezent nu se fac asemenea recomandări. Aşa merg lucrurile.

Billy închise ochii în 1965 şi călători în timp până în anul 1958. Era la un banchet dat în cinstea unei echipe de juniori din care făcea parte şi fiul său, Robert. Antrenorul, care nu fusese nicicând căsătorit, ţinea o cuvântare. Omul se îneca de emoţie.

- Pe cinstea mea, zicea el, m-aş simţi onorat şi numai să car apă pentru băieţii ăştia minunaţi.

Billy închise ochii în 1958 şi călători în timp până în anul 1961. Era noaptea de revelion şi Billy se îmbătase îngrozitor la o petrecere unde toţi invitaţii se ocupau cu optometria sau erau căsătoriţi cu persoane care se ocupau cu optometria.

De obicei Billy nu se omora cu băutul, deoarece în timpul războiului îşi nenorocise stomacul, dar de data aceasta nu încape îndoială că întrecuse măsura şi pentru prima şi ultima oară îi era necredincios soţiei sale, Valencia. Nu se ştie prin ce mijloace reuşise s-o convingă pe una dintre invitate să vină cu el în spălătorie şi apoi să se aşeze pe uscătorul de rufe care mergea. Femeia băuse şi ea foarte mult şi-1 ajută pe Billy să-i scoată centura.

- Ce ziceai că vrei să-mi spui? întrebă ea.

- N-are importanţă, răspunse Billy. El chiar credea că toată treaba n-avea nici o importanţă. Nu-şi putea aminti numele femeii.

- Cum de ţi se spune Billy, şi nu William ?

- Din motive publicitare, preciza Billy. Era perfect adevărat. Socrul lui, proprietarul Şcolii de optometrie din Uium, cel care-1 lansase pe Billy în meserie, era un geniu în felul lui. El îşi sfătuise ginerele să încurajeze lumea să-i zică Billy - ca fiind un nume care se fixează uşor în memorie. Totodată acest nume îl învestea parcă pe Billy cu un fel de puteri magice, de vreme ce printre cei numiţi astfel era singurul adult. În acelaşi timp numele de Billy îi făcea pe oameni să se gândească la Billy ca la un prieten.

La un moment dat se petrecu o scenă oribilă: toată lumea îşi exprima dezgustul pentru Billy şi respectiva femeie, iar Billy se trezi în propria lui maşină, încercând să găsească volanul.

Acum pentru el cel mai important lucru era să găsească volanul. Mai întâi Billy se apucă să-şi rotească braţele ca o moară de vânt, sperând să aibă norocul să dea peste el. Când văzu că nu obţine nici un rezultat, o porni metodic, căutând să procedeze în aşa fel încât volanul să nu-i mai scape. Se propti bine de uşa din stânga şi începu să cerceteze centimetru cu centimetru porţiunea din faţa lui. Nereuşind să găsească volanul, se deplasă cam cu cincisprezece centimetri mai la dreapta şi îşi reluă căutările. În mod surprinzător se