trezi până la urmă proptit de uşa din dreapta, fără să fi depistat totuşi volanul. De unde trase concluzia că cineva îl furase. Această constatare îl înfurie teribil, că-1 luă cu leşin.

De fapt, se aşezase pe bancheta din spate a maşinii, ceea ce explica de ce nu reuşea să-şi găsească volanul.

În clipa asta cineva îl zgâlţâia pe Billy ca să-1 dezmeticească. Billy se mai simţea încă beat şi furios din cauza volanului. Se trezise din nou în cel de-al doilea război mondial, în spatele liniilor germane. Persoana care îl zgâlţâia era Roland Weary. Weary îl apucă zdravăn pe Billy de veston cu amândouă mâinile. Îl izbi de copac, apoi îl trase înapoi şi-i făcu vânt în direcţia în care ar fi trebuit s-o ia din proprie iniţiativă.

Billy se opri, clătină din cap.

- Du-te singur, zise el.

- Ce?

- Mergeţi fără mine. Mă descurc şi singur.

- Ce faci?

- Mă descurc şi singur.

- Pe crucea mea, nu-mi face nici o plăcere să văd pe cineva cotonogit, îl ameninţă Weary prin cele cinci straturi de lină de acasă. Billy nu văzuse niciodată faţa lui Weary. O dată încercase să şi-o imagineze; şi-o imaginase că pe-o broască râioasă într-un acvariu.

Vreo patru sute de metri Weary îl ţinu pe Billy numai în şuturi şi în ghionturi. Cercetaşii aşteptau între malurile unui pârâu îngheţat. Ei auziseră dulăul. Mai auziseră şi nişte oameni care se strigau de la distanţă - ca vânătorii atunci când reuşesc să dea de urma vânatului. Malurile pârâului erau destul de înalte pentru a le permite cercetaşilor să stea în picioare fără a fi văzuţi. Billy coborî malul bălăbănindu-se caraghios. După el venea Weary înfierbântat, zornăind şi zbârnâind:

- L-am adus, fraţilor! spuse Weary. I s-a urât cu viaţa, dar tot n-o să-1 lăsăm noi să moară. Când o să se vadă scăpat, să mă bată Dumnezeu dacă n-o să-şi datoreze viaţa celor trei muşchetari. Era pentru prima oară când cercetaşii îl auzeau pe Weary vorbind despre ei ca despre cei trei muşchetari.

Acolo, în albia râului, Billy Pilgrim crezu că el, Billy Pilgrim, se transforma lin într-un fel de abur. Numai de l-ar lăsa puţin în pace, gândea el, n-ar mai pricinui nimănui nici un fel de necazuri. S-ar transforma într-un abur şi ar pluti printre vârfurile copacilor.

Undeva, dulăul începu din nou să latre. Datorită spaimei, ecourilor şi tăcerilor hibernale, vocea câinelui răsuna ca un uriaş gong de bronz.

Roland Weary, în vârstă de optsprezece ani, se strecură între cei doi cercetaşi, cuprinzându-i pe amândoi pe după umeri cu braţele lui greoaie. - Şi acum ce-o să mai facă cei trei muşchetari? întrebă el.

Billy Pilgrim avea o halucinaţie încântătoare. Se făcea că poartă nişte ciorapi albi, uscaţi, moi şi călduroşi şi că lunecă pe parchetul unei săli de bal. Îl aplaudau mii de oameni. Nu era vorba de o călătorie în timp. Scena aceasta nu se întâmplase şi nu se va întâmpla nicicând. Era nebunia unui tânăr aflat în ghearele morţii cu pantofii plini de zăpadă.

Unul din cercetaşi îşi întoarse capul şi trimise un scuipat printre dinţi. Celălalt făcu la fel. Amândoi studiau efectele infinitezimale ale scuipatului asupra zăpezii şi istoriei. Erau nişte oameni plăcuţi, mărunţei de statură. Mai fuseseră de multe ori în spatele liniilor germane -descurcîndu-se ca nişte vietăţi ale pădurii, trăind de la o clipă la alta în prezenţa utilă a spaimei, judecind fără creier, doar cu măduva spinării.

Acum tocmai reuşiseră să scape de braţele tandre ale lui Weary. Îl sfătuiră pe Weary că el şi Billy ar face mai bine să găsească pe cineva căruia să i se predea. Cercetaşii nu mai aveau de gând să aştepte.

Şi îi abandonară pe Weary şi pe Billy în albia pârâului.

Billy Pilgrim continua să patineze în ciorapi pe parchetul sălii de bal, executând tot felul de figuri considerate de majoritatea oamenilor imposibile - se mişca în cerc, făcea piruete strânse şi multe altele. Ovaţiile nu pregetaseră, dar tonul lor se schimbă pe măsură ce halucinaţia făcea loc călătoriei în timp.

Billy încetă să mai patineze şi se trezi la o măsuţă într-un restaurant chinezesc din oraşul Uium, New York, la începutul unei după-amieze de toamnă în anul 1957. Îl sărbătoreau membrii Clubului Lions. Fusese ales preşedinte al clubului şi trebuia să le adreseze câteva cuvinte. Era înţepenit de groază, credea că se comisese o eroare teribilă. Toţi oamenii aceia serioşi, prosperi, adunaţi acolo vor descoperi acum că îşi dăduseră voturile unui caraghios şi unui neisprăvit. Îi vor auzi cu toţii vocea piţigăiată, cea pe care o avusese în timpul războiului, înghiţi în sec. Ştia că laringele lui nu era decât un biet fluieraş tăiat dintr-o crenguţă de salcie. Şi ce era mai rău - n-avea nimic de spus. În jurul lui toţi amuţiră. Toate feţele străluceau trandafirii şi zâmbitoare.

Billy deschise gura şi din ea ieşi pe dată un sunet cu rezonanţe adânci. Vocea lui se transformase într-un instrument miraculos. Începu cu nişte glume care stârniră aplauze furtunoase. Deveni serios, spuse din nou o serie de glume şi sfârşi într-o notă de umilinţă. Explicaţia miracolului era simplă: Billy frecventase un curs de oratorie.

Şi, în clipa următoare, se găsea din nou în albia pârâului îngheţat. Roland Weary se pregătea să-1 snopească în bătaie.

Weary era plin de o furie tragică. Din nou cineva se descotorosise de el. Îşi îndesă pistolul în toc. Îşi băgă pumnalul în teacă - cel cu lama triunghiulară şi cu adânciturile prin care se scurgea sângele de pe cele trei feţe. Şi apoi îl zgâlţâi pe Billy atât de tare, încât se auzea cum îi zdrăngăne scheletul şi îl izbi de mal.

Weary lătra răstit şi scheuna jalnic prin straturile de lină de acasă. Vorbea fără şir despre sacrificiile pe care le făcuse pentru Billy. Insista asupra cucerniciei şi eroismului celor trei muşchetari, descria în culorile cele mai vii şi strălucitoare virtutea şi generozitatea lor, gloria nepieritoare pe care şi-o dobândiseră şi marile servicii aduse Creştinătăţii.

Numai Billy era de vină că acest brav grup de viteji nu mai exista, simţea Weary, şi Billy avea să plătească. Weary îi trase un pumn zdravăn în falcă, proiectîndu-1 de lângă