mal tocmai pe stratul de zăpadă care acoperea pârâul îngheţat. Billy căzu pe gheaţă în patru labe, iar Weary începu să-1 lovească cu bocancii în coaste, răsturnîndu-1 pe-o parte. Billy încercă să se strângă ghem.

- Nici n-ar trebui să fii în armată, strigă Weary.

Billy scotea involuntar nişte sunete convulsionate, care semănau foarte bine cu un râs înfundat.

- Ţi se pare caraghios, nu-i aşa? îl întrebă Weary.

Apoi trecu la spatele lui Billy. Vestonul, cămaşa şi maioul acestuia se ridicaseră până la umeri din cauza maltratării la care fuseseră supuse şi prin urmare spinarea rămăsese complet goală. Acolo, la numai câţiva centimetri de vârfurile bocancilor lui Weary, se profilau jalnice vertebrele lui Billy.

Luându-şi o oarecare distanţă, Weary se pregătea să trimită cu bocancul drept o lovitură directă în şira spinării, în tubul prin care treceau atâtea circuite importante din organismul lui Billy. Weary intenţiona să sfarme tubul acela.

Dar în aceeaşi clipă observă că are şi spectatori. Cinci soldaţi germani şi un câine poliţist în lesă urmăreau ce se petrecea jos în albia pârâului. Ochii albaştri ai soldaţilor, plini de o curiozitate tulbure, tipică civililor, se întrebau nedumeriţi de ce oare un american încerca să omoare un alt american la o distanţă aşa de mare de patria lor şi de ce râdea victima.

Trei

Nemţii şi câinele erau angajaţi într-o operaţiune militară a cărei simplă denumire oferă o definiţie amuzantă - o activitate umană descrisă doar rareori în detaliu, dar care atunci când e menţionată ca ştire sau ca amănunt în paginile istoriei provoacă celor pasionaţi de războaie un fel de satisfacţie postcoitală. În închipuirea acestor entuziaşti ea reprezintă senzaţia divină de moleşeală care succedă orgasmului victoriei. Numele ei este „curăţirea terenului de inamici".

Dulăul, al cărui lătrat răsunase atât de fioros din depărtările hibernale, era un câine ciobănesc german, de fapt o căţea. Tremura toată cu coada între picioare. Căţeaua fusese împrumutată pentru dimineaţa aceea de la un ţăran. Până atunci nu mai văzuse un câmp de luptă. Nu avea nici cea mai vagă idee despre jocul la care lua parte. Se numea Prinţesa.

Doi dintre nemţi erau nişte băieţandri cărora de-abia le mijiseră tuleiele. Lângă ei stăteau doi hodorogi - nişte găgăuţe cu gurile ştirbe căscate nătâng. Făceau parte din trupele neregulate şi erau echipaţi şi înarmaţi la nimereală cu gioarse luate de pe la soldaţii adevăraţi care îşi dăduseră duhul de curând. Aşa merg lucrurile. Erau cu toţii ţărani din nişte ţinuturi nu prea îndepărtate, aflate chiar dincolo de graniţa germană.

Comandantul lor era un caporal între două vârste - cu ochii roşii, uscăţiv, înăsprit ca o vită care trage la jug, sătul de-atâta război. Fusese rănit de patru ori - cârpit la loc şi trimis din nou pe front. Era un soldat foarte bun - pe punctul de a depune armele, dornic să găsească pe cineva căruia să i se predea. Picioarele lui strâmbe se lăfăiau în nişte cizme aurii de cavalerist, luate pe frontul rusesc de la un colonel ungur mort. Aşa merg lucrurile.

Cizmele acelea firau aproape singura lui avere. Îi ţineau până şi loc de casă. O anecdotă: Într-o zi, pe când un recrut îl urmărea cum îşi curăţa şi îşi lustruia cizmele aurii, caporalul ridică una în sus şi, arătând-o recrutului, îi spuse: „Dacă te uiţi atent în luciul ei, o să-i vezi pe Adam şi Eva".

Billy Pilgrim nu auzise anecdota asta. Dar, cum zăcea acolo pe gheaţa întunecată, Billy îşi aţinti privirea pe lustrul cizmelor caporalului şi în străfundurile aurii îi zări pe Adam şi pe Eva, amândoi goi-goluţi. Arătau atât de nevinovaţi, de vulnerabili, de dornici să se poarte cum se cuvine! Billy Pilgrim simţi pentru ei o mare dragoste.

Lângă cizmele aurii se vedeau nişte picioare înfofolite în cârpe, legate cu fâşii de pânză înfăşurate cruciş, încălţate cu nişte saboţi de lemn. Billy îşi ridică privirile până la faţa posesorului saboţilor. Era o faţă de înger blond, faţa unui băiat de cincisprezece ani. Băiatul era frumos că Eva.

Acest băiat încântător, divinul androgin, îl ajută pe Billy să se ridice în picioare, iar ceilalţi veniră să-1 scuture de zăpadă, după care îl controlară dacă n-avea arme. N-avea de nici unele. Obiectul cel mai primejdios găsit asupra lui era un capăt de creion de vreo cinci centimetri.

Din depărtare se auziră trei focuri inofensive de armă. Erau de provenienţă germană. Tocmai fuseseră împuşcaţi cei doi cercetaşi care îi abandonaseră pe Billy şi pe Weary. Se aşezaseră la pândă, dar fuseseră descoperiţi şi împuşcaţi pe la spate. Acum se stingeau în zăpadă, fără să simtă nimic, împrumutând zăpezii culoarea şerbetului de zmeură. Aşa merg lucrurile. Prin urmare, Roland Weary rămânea ultimul dintre cei trei muşchetari.

Iar Weary, îngrozit, cu ochii cât cepele, vedea cum i se iau toate armele. Caporalul dădu pistolul luat de la Weary băiatului cu faţa de înger. Se minună de crâncenul pumnal şi spuse în nemţeşte că fără îndoială lui Weary i-ar fi plăcut să folosească acest pumnal împotriva lui, să-i sfâşie faţa cu ţintele de la prăsele, să-i înfigă tăişul în burtă sau în beregată. Caporalul nu vorbea englezeşte, iar Billy şi Weary nu înţelegeau o iotă nemţeşte.

- Văd că ai o groază de jucării, care mai de care, îi zise lui Weary caporalul, oferind pumnalul unuia din cei doi bătrâni. Nu-i aşa că-i ceva frumos?

Apoi, repezindu-se la Weary, îi deschise dintr-o smucitură mantaua şi vestonul. Nasturii de alamă săreau care-ncotro ca grăunţele de porumb de floricele. Caporalul îşi vârî mâna în sânul lui Weary, de parcă ar fi vrut să-i smulgă din piept inima care-i bătea puternic, dar în locul ei scoase la iveală Biblia blindată a lui Weary.

O Biblie blindată este o Biblie atât de mică, încât orice soldat şi-o poate pune în buzunarul de la piept, peste inimă. Copertele ei sunt de oţel. În buzunarul din spate al pantalonilor lui Weary, caporalul găsi poza deocheată cu femeia şi poneiul.

- Ce ponei norocos ! exclamă el. Aşa-i? N-ai vrea să fii tu în locul lui? Şi întinse poza celuilalt bătrân. Captură de război! Ia-o, a ta e, norocosule!

Apoi îl puse pe Weary să se aşeze în zăpadă