şi îi scoase bocancii, pe care îi dădu băiatului cu chip de înger. Lui Weary îi dădu în schimb saboţii băiatului. Prin urmare, acum nici Weary şi nici Billy nu aveau o încălţăminte militară onorabilă, fiind nevoiţi să meargă kilometri întregi, Weary bocănind întruna cu saboţii, iar Billy şchiopătând şi ciocnindu-se din când în când de Weary.

„Pardon", ar spune atunci Billy, sau „Scuzaţi-mă".

În cele din urmă ajunseră la o casă de piatră situată la o răscruce a drumului. Aici se afla punctul unde erau strânşi prizonierii de război. Billy şi Weary se treziră într-o încăpere unde era căldură şi fum. În vatră sfârâia şi pocnea un foc straşnic. Drept combustibil se foloseau diverse piese de mobilier. În încăpere se mai găseau vreo douăzeci de americani aşezaţi pe podea, sprijiniţi cu spinările de perete, cu privirile aţintite asupra flăcărilor - cugetând cu toţii la lucruri importante, adică la nimic.

Nimeni nu scotea o vorbă. Nimeni n-avea de povestit nimic interesant despre război.

Billy şi Weary îşi găsiră şi ei nişte locuri, iar Billy adormi cu capul pe umărul unui căpitan tăcut. Căpitanul era preot militar. Rabin. Fusese împuşcat în mina.

Billy îşi continua călătoria în timp, deschise ochii, se trezi privind ţintă în ochii de sticlă ai unei bufniţe mecanice, verzi ca jadul. Bufniţa atârna cu capul în jos de o vergea de oţel inoxidabil. Această bufniţă era de fapt optometrul folosit de Billy în cabinetul său din Uium. Optometrul este un instrument cu care se măsoară erorile de refracţie ale ochilor - pentru a se putea prescrie lentile de corecţie.

Billy tocmai adormise examinând o pacientă aşezată pe un scaun de cealaltă parte a bufniţei. Mai adormise el şi în alte daţi. La început fusese ceva amuzant, acum însă Billy începea să se neliniştească. Îl neliniştea în general ce se petrecea în creierul lui. Încercă să-şi aducă aminte câţi ani are. Degeaba! încercă să-şi amintească în ce an era. Nici asta nu-şi amintea.

- Domnule doctor! se strădui pacienta să-i capteze atenţia.

- Hîm? mormăi el.

- Sunteţi aşa de tăcut.

- Scuzaţi-mă.

- Bolboroseaţi ceva întruna - şi deodată aţi devenit aşa de tăcut.

- Îmi'

- Am ceva chiar aşa de grav?

- Cum adică grav?

- Vreo boală de ochi?

- Nu, nicidecum, o linişti Billy, care ar fi vrut să mai moţăie puţin. N-aveţi nimic la ochi. Vă trebuie doar nişte ochelari pentru citit. Apoi o sfătui să se ducă în încăperea de vizavi să-şi aleagă o pereche de rame din gamă largă de modele de care dispuneau.

După ce femeia ieşi din cabinet, Billy trase draperiile, dar tot nu se lămuri ce se petrecea afară. În calea privirilor lui mai stătea jaluzeaua, pe care o ridică cu zgomot. Razele soarelui năvăliră în încăpere. Afară erau parcate mii de automobile, strălucind pe asfaltul care se întindea ca apele negre ale unui lac imens. Cabinetul şi atelierul lui Billy erau situate într-un mare complex comercial de la marginea oraşului.

Chiar în faţa ferestrei, Billy dădu cu ochii de propria lui maşină, un Cadillac El Dorado, Coupe de Viile. Citi etichetele lipite pe bara de protecţie: „Vizitaţi cheile râului Ausable" - scria pe una dintre ele. „Daţi ajutor poliţiei din cartierul dumneavoastră" - te îndemna o alta. Şi mai era încă una pe care scria: „Să fie pus sub acuzare Earl Warren!" Etichetele cu poliţia şi cu Earl Warren fuseseră primite în dar de la socrul lui Billy, membru al Societăţii John Birch. Anul înscris pe placa de înmatriculare a maşinii era 1967, ceea ce însemna că Billy Pilgrim avea patruzeci şi patru de ani. Întrebarea pe care tocmai şi-o punea era: „Când naiba au trecut atâţia ani?"

Billy îşi îndreptă atenţia asupra biroului său, pe care se afla Revista de optometrie. Revista era deschisă la un editorial pe care Billy începu să-1 citească, mişcând uşor din buze.

Pentru viitorii cincizeci de ani, soarta optometriştilor europeni va depinde de ceea ce se va întâmpla în 1968! citi Billy. Cu acest avertisment, Jean Thiriart, secretar al Sindicatului naţional al opticienilor din Belgia, reclamă înfiinţarea unei Asociaţii europene de optometrie. Cele două alternative, declară el, vor fi obţinerea unui statut profesional sau, până în 1971, scăderea rolului optometriştilor.

Billy Pilgrim se strădui din răsputeri să-i pese.

O sirenă a început să urle, mai să-1 scoată din minţi. Billy se aştepta în orice clipă la un al treilea război mondial. Sirena nu făcea altceva decât să anunţe amiaza. Era instalată sub cupola de pe acoperişul clădirii pompierilor, de cealaltă parte a străzii.

Billy închise ochii. Când îi deschise, se trezi din nou pe vremea celui de-al doilea război mondial. Îşi odihnea capul pe umărul unui rabin rănit. Un neamţ îl lovea cu bocancii, urlând la el să se scoale şi s-o ia din loc.

Americanii, printre care şi Billy, se aliniară afară într-un şir jalnic.

Era de faţă şi un fotoreporter, un corespondent german de presă, cu un aparat Leica. El fotografie picioarele lui Billy şi ale lui Roland Weary. Două zile mai târziu poza apărea în toate ziarele şi revistele, drept mărturie încurajatoare a faptului că, în ciuda reputaţiei sale, în numeroase cazuri armata americană era echipată lamentabil.

Cu toate acestea, fotoreporterul voia ceva şi mai convingător - o capturare pe viu. Prin urmare, paznicii se apucară să regizeze o asemenea scenă. Îl aruncară pe Billy în nişte tufe, iar când Billy ieşi de acolo cu faţa luminată de o bunăvoinţă nătânga, îl ameninţară cu automatele ca şi cum atunci l-ar fi luat prizonier.

Surâsul lui Billy pe când ieşea din tufişuri era cel puţin tot atât de ciudat ca şi al Mona Lisei, căci în acelaşi timp el se afla pe propriile-i picioare în Germania anului 1944 şi îşi conducea Cadillacul în 1967. Germania se pierdu în ceaţă şi anul 1967 deveni clar şi luminos, detaşându-se distinct din amestecul altor epoci. Acum Billy se găsea în drum spre dejunul oficial oferit de Clubul Lions. Era un august torid, dar maşina avea aer condiţionat. Billy se văzu nevoit să oprească la un stop, chiar în mijlocul ghetoului negrilor din Uium. Locuitorii de aici ajunseseră să-şi urască până într-atât cartierul, încât cu o lună în urmă