dincolo de ziduri. Deasupra Constantinopolelui apărură vâlvătăile primelor incendii. În clipa aceea Mehmed avu revelaţia propriei lui puteri. Ca şi Jupiter, stăpânea trăsnetele şi le putea abate asupra cui voia. Ca şi Jupiter, era stăpân pe viaţa şi pe bunurile oamenilor. Ajunsese egalul zeilor. Aceasta îl făcu să încerce o exaltare nemaiîntâlnită. Fusese de ajuns să dorească războiul, ca Asia şi Europa să ia foc. Fusese de ajuns să dorească a-şi suprima rudele jenante, ca cei mai înalţi demnitari ai statului să legifereze fratricidul. Era mai puternic decât Jupiter, decât Mahomed, decât Hristos, a căror autoritate rămânea pur spirituală, pe când autoritatea lui nu cunoştea îngrădire nici în domeniul spiritual, nici în cel laic. Nemurirea faimei lui era asigurată. Nu-i mai rămânea decât să câştige şi nemurirea trupească. Alchimiştii nu se străduiau oare a descoperi elixirul vieţii veşnice?

Îşi ridică ochii spre stele. „Atotputernice Allah, să ai teamă de mine, căci îţi voi lua tronul! Eu voi fi stăpânul universului! Eu şi numai eu!” Vorbele acestea nu le rosti, ci le păstră în căuşul sufletului, fiindcă ofiţerii lui nu erau vrednici să-i audă dialogul cu dumnezeirea...

Se înapoie la cartierul său general abia în zori. Înainte de a intra în cort, se adresă marelui vizir, care-şi savura în taină recenta-i victorie asupra lui Zaganos-Paşa.

– Khalil, ai fost desemnat să conduci personal operaţiile militare împotriva cetăţuilor Terapia şi Studion, ultimele avanposturi fortificate ale sistemului defensiv constantinopolitan. Voi asista la aceste asedii, care-ţi vor permite să-ţi desfăşori talentele de strateg.

Sultanul îi zâmbi cu făţarnică simpatie. Khalil înţelese că era suspectat, că padişahul nu voia să-l scape din ochi. Deşi inima îi sângera, chipul lui reflectă o mare bucurie.

– Sunt fericit, Mărite Stăpâne, fiindcă îngădui umilului tău rob Khalil să se bată cu duşmanul sub augustele tale priviri.

Zaganos jubila. Sultanul îi dăduse o mare satisfacţie, răpindu-i lui Khalil plăcerea de a avea ultimul cuvânt.

* * *

Împăratul Constantinos examina alarmat crăpăturile deschise în pereţii fortificaţiilor de neîntreruptele bombardamente inamice. Sub impactul uriaşelor ghiulele de marmoră, turnurile se cutremurau, vibrau, sufereau ca nişte fiinţe vii. Blocuri mari de piatră se rupeau din carnea zidurilor, prăvălindu-se peste romeii aflaţi la picioarele lor.

Ofiţerii de stat-major ai basileului erau consternaţi. Câţiva generali cercetau uluiţi stricăciunile.

– Mă tem că va trebui să renunţăm a ne mai folosi de tunurile noastre grele. Reculul lor zdruncină platformele de piatră, transmiţându-se până la fundaţii. Şocurile multiple şi repetate pun la grea încercare zidurile. În timp, prăbuşirea lor se va produce inevitabil.

– Ce înţelegi prin „timp”, Ravduhas? întrebă împăratul.

– O săptămână... maximum două!

– Pe ziduri se întemeiază toată apărarea noastră! Fără ocrotirea lor, întreg frontul va ceda!

Ravduhas ridică trist din umeri.

O ghiulea inamică se sparse aproape de buza platformei de piatră pe care se afla împăratul. Turnul se cutremură din temelii. Bucăţi colţuroase de granit ţâşniră prin aer, doborând doi ofiţeri din statul-major imperial. Câţiva călugări infirmieri se iviră aferaţi, aşezară răniţii pe tărgi şi coborâră pe scara interioară în încăperile de jos ale turnului.

– Cred că am găsit o soluţie, Sire, spuse Ravduhas. Vom confecţiona nişte saltele de mari dimensiuni, umplute cu câlţi, cu care vom acoperi pe din afară zidurile cele mai primejduite. Vom amortiza astfel şocurile provocate de ghiulelele inamice. Populaţia civilă ne va sprijini la confecţionarea saltelelor.

Împăratul clătină din cap cu neîncredere, dar şi cu resemnare:

– Soluţia asta îmi pare cam bizară! Dar dacă nu există alta...

Un ofiţer care aruncă întâmplător o privire spre tabăra duşmană exclamă:

– Sire, turcii atacă!

Constantinos se apropie de metereze şi privi în jos.

Sub protecţia unui detaşament de infanterişti, care alcătuiseră din scuturile lor un paravan, se apropiau câteva companii de genişti. Aceştia, de îndată ce ajunseră la picioarele zidurilor, începură să sape malurile şanţului, răsturnând pământul înăuntru, spre a-l acoperi. Alţi genişti aruncau fascine care aveau să servească drept liant. Turcii erau ocrotiţi de cămăşi din zale, de care săgeţile trase de arcaşii bizantini se frângeau neputincioase.

– Cu săgeţile nu facem nimic, Sire! interveni Petronas Camatiros, comandantul artileriei. Cu câteva lovituri de tun îi spulber pe toţi turcii ăştia!

– Tunurile? Exclus! se pronunţă Ravduhas. Dacă folosiţi tunurile, nu mai răspund de ziduri!

Camatiros strigă exasperat:

– Să ripostăm doar cu săgeţi artileriei otomane? Absurd!

Genovezul Giustiniani Longo făcu un pas înainte.

– O ieşire cu oamenii mei, şi îi risipesc pe turci fără multă osteneală.

Împăratul îl încurajă cu un zâmbet:

– Îti urez noroc, nobile cavaler!

Giustiniani porni pe scări în jos. Peste câteva clipe îl văzură în spatiul dintre cele două rânduri de ziduri, adunându-şi oamenii. Mercenarii lui se mişcau cu iuteala şi precizia unor automate. În scurt timp, un detaşament alcătuit din mercenari în armuri îi atacă pe turci. Lupta se angaja aprigă. Pedestraşii otomani, profitând de avantajul superioritătii lor numerice, încercară să-i copleşească pe soldatii lui Giustiniani. Dar instruirea acestora în mânuirea armelor era incomparabil mai bună decât a osmanlâilor. Săbiile grele, rotite în pustiitoare secerări, zburau capete, brate, torsuri, smulgeau scuturi, iatagane, deschizând pârtii însângerate printre rândurile duşmanilor.

Turcii începură să bată în retragere. Informat de ieşirea ghiaurilor, Karagea-Paşa trimise întăriri: un regiment de infanterie şi trei escadroane de spahii. Pentru creştini, continuarea luptei în asemenea conditii ar fi echivalat cu o sinucidere. Giustiniani şi mercenarii lui se retraseră luptând pas cu pas spre zidurile exterioare. În curând se adăpostiră înapoia lor, lăsând pe câmpul de luptă câtiva morti, înconjurati de mormane de cadavre înveşmântate în uniforme turceşti.

* * *

În aceeaşi zi, marea de oameni din tabăra otomană asistă la un spectacol neobişnuit. Pe culmea zidurilor constantinopolitane defilară în sunete de trompete formatiuni militare bizantine, cu drapelele fâlfâind în vânt. Erau atât de mulţi ghiaurii aceştia blestemaţi, încât inundaseră fortificaţiile.

Turcii, ofiţeri şi soldaţi, îşi aruncau priviri nedumerite. Li se spusese până atunci că apărarea bizantină era neglijabilă, iar acum li se oferea priveliştea unui furnicar de duşmani. Şovăielnicii începură a se îndoi că vor reuşi să ia curând cu asalt oraşul.

Basileul Constantinos era încântat de succesul stratagemei sale. Încă din ajun dăduse ordin căpitanilor Gabriele Trevisan şi Alvisio Diedo să defileze cu marinarii lor pe creasta zidurilor, rotindu-se de mai multe ori în sunetul muzicilor,